Marian Stan Paradoxurile ecumenismului

PARADOXURILE ECUMENISMULUI

De cand cu alegerea noului Patriarh, diversi „specialisti” tulbura din nou apele mediatice din Romania, vorbind despre Miscarea Ecumenica. Voi incerca sa patrund prin stratul de sentimentalism si afectivitate, pentru a ajunge la miezul dur al problemei.
Dupa mintea mea, ecumenismul poate fi definit ca:
1. Efortul confesiunilor crestine de a ajunge la o singura forma de marturisire (din care vor decurge consecinte dogmatice, liturgice etc.), sau ca:
2. Efortul confesiunilor crestine de a se recunoaste si respecta drept ceea ce sunt, pastrandu-si, fiecare, particularitatile.
Ambele tendinte co-exista – straniu – in cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, acest „ONU ecleziastic” [1], egal intru ineficienta si bune intentii cu celalalt ONU, intrat demult in agonie...
Daca ecumenismul corespunde primei defintii, el e periculos, caci orice formula de compromis tinde spre CEL MAI MIC NUMITOR COMUN. Astfel, ni se va impune un crestinism al convenientelor moralizatoare, iar Biserica va deveni o institutie „coextensiva politiei”, asa cum spunea Nae Ionescu despre protestanti. Un asemenea compromis e fatal in primul rand pentru Ortodoxie, care va disparea pur si simplu ca entitate specifica actuala.
Daca ecumenismul corespunde celei de-a doua definitii, el va implica incetarea oricarui prozelitism intre crestini. Cum Vaticanul perpetueaza neobosit cacofonia din Ardeal, iar neo-protestantii ne strecoara in cutiile postale retete de mantuire à l’americaine, aceasta solutie nu le va fi pe plac nici unora, nici celorlalti. Ca o trista paranteza, observ ca zelul misionar e invers proportional cu inradacinarea respectivelor culte in Traditia bimilenara a crestinismului.
Vreau sa fiu bine inteles. Ma numar printre cei care pretuiesc diversitatea. Dar am vazut ca tocmai ecumenismul 1. o pericliteaza, din motivul aratat mai sus. Fara pretentii de ordin teologic si avand aparente pragmatice, ecumenismul 2. e sublim, dar... dovedeste o crasa necunoastere a mentalitatii occidentale, pentru care supravietiurea tine de progres (unul cuantificabil, desigur).
Va reveni Papa Benedict al XVI-lea asupra exclusivismului declaratiilor sale recente? Vor renunta (greco-)catolicii la restitutio in integrum? Se vor abtine neo-protestantii a mai bantui scolile si orfelinatele?
Sa fim seriosi! Vor zambi, vor semna declaratii de intentie, ne vor imbratisa „ca fratii” si... cam atat. Incolo – business as usual. Camioane doldora cu biblii Cornilescu vor continua sa aduca „vestea” sub nasul „idolatrilor”, iar preoti romani din Ardeal vor avea brusc revelatia ca apartin Romei (cu preoteasa cu tot!)...
Nu. Nu sunt fanatic. Cred chiar ca buna intelegere intre oameni de religii diferite e conditia sine qua non a viitorului nostru pe Terra. Sunt, insa, impotriva falselor solutii [2]. Dupa cum am vazut, ecumenismul este fie factor direct de NIVELARE, fie incurabil atins de NAIVITATE.
Fara a avea habar de „ecumenism”, romanul a respectat dintotdeauna dreptul aproapelui de a se inchina ALTFEL. Majoritatea ortodoxa nu i-a sanctionat pe sectanti decat, eventual, prin ironie, stiind ca reactiile de falsa virilitate sunt, indeobste, paguboase. Adevarul nu se marturiseste de frica represaliilor, sau in asteptarea vreunei recompense (si cu atat mai putin a unei recompense materiale).
Deplina libertate interioara este o preconditie a deplinei sinceritati. Iata de ce Ortodoxia nu sileste si nu momeste.
Au neortodocsii motive sa se teama? Recurge romanul la violenta intru apararea dreptei credinte? Ma indoiesc.
Atunci? Ce aduce in plus ecumenismul? Pentru ca in minus am vazut ce aduce. Cui foloseste o formula care e fie nivelatoare (1.), fie naiva sau inutila (2.)?
Cui? Celor care s-au “specializat” de-a lungul vremii, tot inventand asemenea formule. Mai precis, banuim ca entuziasmul ecumenist e intretinut de factori economico-politici, cu incuviintarea si concursul anumitor ierarhi. Daca Prea Fericirile sau Inalt Prea Sfintiile lor sunt naive, sau co-interesate prin stimuli de natura mai putin religioasa – nu conteaza. Rezultatul e acelasi. Respectivele fete bisericesti confirma, pe plan ecleziastic, „primatul economicului” si al “teroarea ideologiilor”.
Dinspre Europa – nici o surpriza. Inteleg premizele de ordin teologic ce au facut ca protestantismul sa devina simplu pretext pentru actiuni caritabile. Inteleg logica imuabila a modernitatii, care, invocand „demnitatea”, este pe cale a extirpa tot ceea ce vine sa contrazica tirania triumviratului Posesie – Placere – Putere. Dar marturisesc ca nu inteleg in ruptul capului de ce transformarea/mutilarea trebuie sa se petreaca sub privirile complezente ale Bisericii dreptmaritoare...
Postura de trouble fête este, desigur, ingrata. Sunt dispus a renunta oricand la ea – cu conditia ca eventualii mei preopinenti sa prezinte, pe langa decibeli retorici, si niscaiva contra-argumente.
Marian STAN
Note:
[1] Comparatia apartine d-lui Teodor Baconsky (cf. Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credintei, (Ed. Anastasia, Buc., 1999, p. 30).
2 Galceava noastra este cu cei care – vorba regretatului Octavian Paler – „pun zahar pe rana”... Nu avem catusi de putin intentia de a nesocoti in vreun fel eforturile celor care – precum parintele André Scrima – au lucrat si lucreaza, inteligent si discret, pentru – macar – detensionarea relatiilor dintre crestini (nota aut.). Iata o nota a Parintelui Scrima din Timpul Rugului Aprins... (Ed. Humanitas, Buc., 1996, p. 138), cu un exemplu concret de adevarat ecumenism: “Din transcrierile vii ale intalnirilor [lui Sandu Tudor, la Muntele Athos – n. n.] cu parintele Antipa (Dinescu) am retinut indeosebi pe aceea [...] despre ruptura intre Orient si Occident, intre Ortodoxie si Catolicism, simbolizata si fixata in «anatema» din anul 1054. Intrebat de Sandu Tudor cum ar trebui primit si inteles acest eveniment daramator pentru istoria Crestinismului, parintele Antipa a raspuns: «Pana ce vremea anatemei aruncate de fratele tau asupra ta va trece, te vei uita pe tine insuti, te vei rastigni pentru el, vei suferi in ceea ce ai tu mai bun – astfel ca, la sfarsit, lumina de neinchipuit a Invierii sa straluceasca din nou pentru unul si pentru celalalt». In insiruirea evenimentelor si a avenimentelor, trebuie sa mentionam ca aceste cuvinte au fost interpretate de noi pentru Patriarhul ecumenic Athenagoras si pentru Papa Paul al VI-lea. In noiembrie 1965, comisia teologica mixta, lucrand confidential la Istanbul, a condus la anularea anatemei (prima Cortina de Fier din istoria spiritului european), solemn proclamata dupa aceea de capii celor doua Biserici. Cand, in iunie 1967, Papa Paul al VI-lea a venit in vizita oficiala la Istanbul, in cuprinsul Sfintei Sofii fiind, m-a intrebat unde era locul presupus al altarului pe care cardinalul Humbertus a Silva Candida aruncase textul anatemei. Cand i-a fost aratat, a ingenuncheat acolo, in fata tuturor, si – mi-a spus-o mai tarziu – a cerut iertare... Acel monah athonit, interlocutor vizionar al lui Sandu Tudor, isi avea, si el, partea sa de prezenta...” (nota Red.).