Marian Stan "Noaptea de Sânziene sau athanorul cosmic"

Noaptea de Sânziene sau athanorul cosmic

MOTTO:”Şi, pierdut aşa, în pântecele bale- nei, mă rog lui Dumnezeu să mă ţină în
viaţă, întreg, nedigerat de procesele economiei politice până în clipa când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară…” (Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene, vol. 1, pag. 157 – Editura Minerva 1991)

Pentru omul modern, reperele timpului sunt date de succcesiunea evenimentelor istorice la care e martor sau despre care ia act într-un fel sau în altul. În măsura în care e om – fie el şi modern – el sfârşeşte prin a resimţi succesiunea de evenimente ca teroare a Istoriei. Ideologiile cu tentă soteriologică, ca şi diversele milenarisme pseudo-religioase nu fac decât să accentueze angoasa celui care se simte măcinat de Istorie. Ştefan Viziru caută să se sustragă discret ritmurilor vieţii moderne. El SABOTEAZĂ Istoria. Însă Ştefan Viziru e lipsit de vocaţie mistică. Aparent, viaţa lui nu diferă cu nimic de a colegilor săi de minister. În măsura în care SABOTEAZĂ ISTORIA, el se (re)integrează treptat ritmurilor cosmice. Desigur, aceasta nu înseamnă încă Marea Evadare din Timp, dar e un pas în direcţia cea bună. Aici trebuie să facem nişte precizări ce vor fi, prin forţa împrejurărilor, sumare. Pentru Mircea Eliade, iudeo-creştinismul este prima tradiţie care valorifică timpul istoric din punct de vedere religios, dându-i un sens soteriologic. Avem, deci, două matrici temporale: a) Timpul ciclic (pe care-l vom numi şi timp cosmic, în care există o anumită repetiţie ciclică a epifaniilor strâns legată de ritmurile cosmice” şi b) Timpul liniar (pe care-l vom numi şi timp istoric, în care epifaniile ignoră ritmurile cosmice şi unde – prin urmare – repetiţia ciclică e înlocuită printr-o succesiune de momente singulare ca etape irepetabile ale unui scenariu eschatologic. Descifrată în cheie minoră, această ultimă matrice temporală a dat naştere tuturor ideologiilor şi milenarismelor pe care le denunţam la început. Zeloţii timpurilor biblice sunt încă printre noi. Autorul prezentului eseu are motive să creadă că rândurile ce urmează vor arăta măsura în care epifaniile pot dejuca bruiajul Istoriei. Există momente, locuri şi persoane în care şi prin care Providenţa ne îndrumă tacit. Nu e deloc întâmplător că Ştefan şi Ileana se întâlnesc în ziua Solstiţiului de Vară în pădurea Băneasa. Alchimia califică momentul ca fiind propice începerii Operei la Roşu. Tradiţia populară spune că în Noaptea de Sânziene cerurile se deschid. În vremea copilăriei lui Ştefan, pe locul pădurii Băneasa erau nişte bălţi. Simbolismul copacului ce creşte filtrând energiile apei ne duce cu gândul la ezoterismul ebraic. Pădurea Băneasa este o replică a Grădinii Edenului, iar bălţile nu sunt altceva decât “Apele de Jos”, preaplin al potenţialităţii, materie primă (şi ultimă) a viitoarelor transmutaţii. Un simbol interesant tocmai prin neverosimila lui transparenţă îl constituie MAŞINA cu care – după spusele lui Ştefan – Ileana a venit la prima lor întâlnire. Ca orice vehicul, ea înlesneşte ajungerea dintr-un loc în altul. În cazul de faţă, cele două locuri sunt despărţite nu doar prin distanţă, cât mai ales prin MOD DE A FI. Ileana dezminte vehement existenţa maşinii, însă Viziru nu se lasă convins. Rolul Ilenei este congruent cu al Beatricei lui Dante. Ce-i drept o Beatrice retractilă şi “carteziană”, ce nu pare a împărtăşi deloc obsesiile lui Ştefan. Aparent, ea nu diferă prea mult de femeile de aceeaşi vârstă şi statut social. Totuşi, din comportamentul Ilenei transpare o logică aparte, pe care întrebările şi nedumeririle “carteziene” nu fac decât s-o scoată în evidenţă prin contrast. Ambianţa copacilor şi compania unei femei frumoase sunt, poate, condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru a sesiza puntea pe care – într-o asemenea noapte - suntem invitaţi să păşim. Ni se cere să renunţăm la toate clişeele pozitiviste inoculate prin şcoală şi mass-media. Astfel, pentru Ştefan, curgerea timpului nu este liniară şi omogenă. El a recâştigat capacitatea de a fi sensibil la diferenţele CALITATIVE ale timpului. De prisos a aminti că prin diferenţe calitative nu înţelegem banala împărţire în zile bune şi rele pe care subiectivitatea umorilor noastre mereu schimbătoare pare a fi consacrat-o. Şi aici – ca peste tot în proza lui Eliade – avem de-a face cu realităţi trans-personale. Ştefan Viziru se retrage periodic într-o cameră de hotel unde nu permite accesul nimănui. Desigur, suntem îndreptăţiţi să bănuim – împreună cu Ioana – existenţa unui veritabil LABORATOR (mâinile lui Ştefan miros a terbentină). Una dintre ferestrele camerei secrete dă deasupra parcului, cealaltă se deschide către mare. Din nou, replica simbolică a Grădinii Edenului şi a Apelor de Jos din ezoterismul ebraic. Locul acesta ce pare a se sustrage duratei profane e perfect congruent cu un altul pe care Ştefan – copil fiind – îl vizita pe furiş. În camera Sambo bomboanele n-au nici un gust şi îţi rămân în gât. Aici, foamea şi setea sunt abolite. Micul Ştefan reintegrează starea paradisiacă, aşa cum doar copiilor le mai este îngăduit să o facă. Amintirea acestor momente de graţie vibrează încă în adult, sensibilizându-l la semnele pe care le primeşte. Nu întâmplător, la începutul romanului, portarul îi aduce lui Viziru – aflat în camera secretă – mănuşile uitate de Ileana în taxi. Efigii ale mâinilor, mănuşile poartă o certă încărcătură simbolică. Să ne amintim că mâna este prin excelenţă organ al cunoaşterii. Însă – precum bănuiţi deja – nu este vorba despre cunoaşterea conceptuală, ci despre contactul VIU, CONCRET ce ne face apţi să recunoaştem dimensiunea eschatologică a cosmosului. De obicei, contactul acesta ni se refuză, căci el ţine de misterul nupţial al cununiei, faţă de care logica diurnă a silogismului e neputincioasă. Singurul instrument epistemologic valabil aici este dragostea. Înrudit cu “YAD” (“mână”), verbul ebraic YADA înseamnă atât eu cunosc, cât şi eu iubesc. Descriind căile iubirii – deci, ale cunoaşterii – ca labirintice, vom repeta un foarte uzat truism. Se întâmplă ca Ştefan Viziru să semene mult cu un scriitor la modă numit Ciru Partenie. Atât Ioana , cât şi Ileana vor începe prin a-l confunda pe Viziru cu Partenie. În proza lui Eliade, asemenea complicaţii nu-şi găsesc rostul în nevoia scriitorului de a aduga o notă insolită personajelor şi întâmplărilor sale. Căci nu psihologia interesează aici. Desigur, cititorul ar putea fi derutat de prea desele crize de gelozie pe care Ştefan le încearcă la adresa scriitorului, ce devine – graţie confuziei de la început – părtaş nedorit într-o aventură cu dublă miză – erotică şi epistemologică. Importanţa mizei creşte în măsura în care dragostea lui Ştefan pentru cele două femei scapă oricărei codificări socio-culturale. În chip originar, eros-ul vine de dincolo de lume şi poartă dincolo de lume, drept pentru care cutumele noastre nu au nici o putere asupra-i. În ultimă instanţă, Ştefan caută şi găseşte o cale privilegiată de a transcende Timpul. Că o asemenea modalitate rămâne ilicită pentru cei mai mulţi, este altă problemă. Cunoşterea discursivă nu poate da seama de astfel de situaţii. Chiar şi cele mai înţelepte dintre frazele noastre nu sunt decât înşiruiri de cuvinte iar sensul lor este revelat pe de-a-ntregul doar după ce vom fi avut TIMP să le parcurgem până la capăt. Într-un anumit sens, gândirea discursivă este prizoniera timpului. Prin însăşi natura lui, simbolul scapă acestor limite. Realitatea sa nu se deduce logic după ce ai ajuns la capătul şirului de cuvinte (marcat grafic printr-un punct). Spre deosebire de cuvinte – care se desfăşoară unul DUPĂ altul, deci dia-cronic – simbolul tinde să fie unitar şi sincron. “Părţile” lui ni se înfăţisează SIMULTAN. De câte ori vom încerca să-l “demontăm” pentru a-l prinde în logica noastră, nu vom reuşi decât să-l trădăm, coborându-l în Timp. Dacă Viziru declamă subit anch’io son’ pittore este pentru că pictura, spre deosebire de actul scrisului, transpune privitorul în faţa unui tot sincronic iar nu în faţa unui şir de semne ce se cer descifrate dia-cronic. Nimeni nu va citi o pictură de Van Gogh ca pe o pagină de ziar. Ajunşi în camera secretă – altfel spus în atelierul de creaţie prietenii lui Viziru vor fi crunt dezamăgiţi: Nu există decât un singur tablou. Altminteri, pictorul ar cădea şi el în păcatul înşiruirii dia-cro-nice pe care vrea s-o evite. Subiectul său este tocmai MAŞINA văzută de pictor în pădurea Băneasa. Invitaţii cer să vadă acest unic tablou, însă Viziru nu are ce arăta. Adevăratul tablou se află deja sub ochii lor. Falsificaţi de aritmia Istoriei, invitaţilor le lipseşte acea calitate specială a privirii, fără de care tabloul rămâne invizibil. Atunci, ce rost are un asemenea vernisaj ? Sau, altfel spus – cum poţi demonstra evidenţa? Pentru a lămuri straniul episod, trebuie să vorbim despre întâlnirea – desigur întâmplătoare – dintre Viziru şi Anisie. Ca întotdeauna la Eliade, momentele cheie sunt camuflate într-o perfectă banalitate. Aflat în delegaţie prin zona Sighişoarei, Viziru dă peste un fost coleg de facultate, care îi face cunoştinţă cu Anisie. Deşi a învăţat multe, el n-a vrut să sfârşească nimic, nu şi-a luat nici o diplomă. În urma unui accident alpin, a avut revelaţia trecerii timpului, dar a ghicit totodată ce s-ar putea face pentru ca timpul să nu mai treacă. De atunci s-a descoperit că FIINŢA TOTALĂ, reuşind să se integreze ritmurilor cosmice. Gesturile lui, deloc speciale sau ostentative, vădesc un om care şi-a depăşit automatismele psiho-somatice, cu alte cuvinte, cineva capabil să fie prezent în fiecare clipă. Dacă noi ceilalţi ne lăsăm măcinaţi de obsesii, Anisie trăieşte în echilibru cu sine şi cu lumea. De îndată ce natura nu mai este privită ca loc comun al uzului şi abuzului cotidian, ea îşi dezvăluie dimensiu- nea simbolică: Repetitivitatea anotimpurilor nu mai oboseşte; chiar şi cele mai anoste îndeletniciri – precum curăţatul pomilor – devin prilej al reconectării la realitate. Iată acea CALITATE SPECIALĂ A PRIVIRII fără de care misteriosul tablou nu poate fi admirat. Un amănunt semnificativ: Partenie şi-a intitulat nuvela E departe stâna, dar Biris nu-şi poate aminti dacă titlul este sau nu nuanţat printr-un semn de întrebare. Din perspectivă eschatologică, a ajunge la stana înseamnă a ieşi din pântecele balenei, cu alte cuvinte – a scăpa de teroarea Istoriei. Însă Istoria face şi ea parte din scenariu. Deloc întâmplător, unul din volumele lui Partenie se numeşte Plimbare pe întuneric… Episodul detenţiei lui Viziru reprezintă tocmai răgazul în pântecele balenei, cu alte cuvinte – Faza Neagră a Operei, moment al purgatoriului şi al “morţii”, ce presupune abandonul tuturor certitudinilor noastre; naşterea din nou e posibilă doar dacă materia se află într-o stare de TOTALĂ DESCOMPU- NERE. Neutralitatea politică a lui Viziru e o condiţie fără de care eroul s-ar rătăci în labirintul ideologiilor (dizolvate şi ele la Negru). Spiritul volitiv ce trebuie să anime pe alchimist pentru a trece cu bine proba morţii arzătoare nu are de a face cu fanatismul. Dimpotrivă. Singura performanţă a fanatismului este de a prelungi dureros şederea în infern. Viziru poate fi activ – deci TREAZ – în propria moarte iniţiatică tocmai pentru că se refuză activismului. Partenie este împuşcat de Siguranţă la puţin timp după ce un legionar notoriu îl abordează din greşeală, confundându-l cu Viziru. Odată cu asasinarea scriitorului, Viziru este bântuit de insomnii stranii, ce s-ar putea explica – la nivel psihologic – prin sentimentul de culpă generat de contribuţia involuntară la omor. Oricât de onorabile – scrupulele morale nu dau seama cu adevărat de aceste insomnii. Veritabile plimbări pe întuneric, ele servesc la spargerea Aurului: Cortegiul certitudinilor noastre – ceea ce numim cu mândrie bovinã Eul nostru – este sfârtecat, tocat, măcinat, laminat, astfel încât să fie vlăguit până la slăbirea extremă. Fără o vigilenţă continuă – experienţa poate eşua în stări negative de transă, de somnambulism şi mediumitate (Julius Evola – Tradiţia Hermetică – Simbolismul ei, doctrina şi Arta Regală Humanitas 1999). În măsura în care reuşeşte să spargă închisoarea Ego-ului, alchimistul trebuie, concomitent, să păstreze principiul activ, chintesenţa Aurului – altfel spus – el trebuie să rămână treaz în noapte.
Pentru a-şi explica misterioasele insomnii, Viziru vrea să citească ultima piesă de teatru a lui Partenie – semnificativ intitulată “Priveghiul”. Cum manuscrisul a dispărut, nimeni nu ştie dacă autorul a apucat s-o scrie până la capăt. Actorul şi regizorul Dan Bibicescu nu poate oferi amănunte, dar îşi expune concepţia despre teatru, pretinzând că Partenie o împărtăşea: Dacă rosturile lumii au fost scurt-circuitate de Istorie, teatrul vine să scurt-circuiteze Istoria. Intrând în pielea personajelor sale, actorul poate epuiza – într-un timp scurt – nenumărate modalităţi de a fi, ceea ce echivalează, oarecum, cu a trăi – concentrat – mai multe vieţi complet diferite. Prin angoasele personajelor sale, actorul este nevoit să-şi confrunte propriile angoase – pe care scena nu face decât să le scoată la iveală. Înţelegem, aşadar, că – datorită convenţiei teatrale – actorului i se oferă şansa de a ieşi din pântecele balenei cu o clipă mai devreme decât ceilalţi. Căci el va fi parcurs deja – graţie profesiei – experinţe de care, poate –în cotidian – n-ar fi avut parte vreodată. Ghicim în Dan Bibicescu prefigurarea unui personaj ce avea să apară mult mai târziu în proza eliadiană – nimeni altul decât Ieronim Thanase. Pentru a-şi salva soţul din ghearele insomniei, Ioana recurge la un subterfugiu în egală măsură bizar şi eficient: pretinde că, pentru o vreme, a fost îndrăgostită CONCOMITENT atât de el, de Viziru, cât şi de Ciru Partenie. Primind confirmarea că o asemenea dragoste este posibilă, Ştefan adoarme imediat. Trimis în misiune diplomatică la Londra, Viziru găseşte o nouă modalitate de a nu se lăsa confiscat de Istorie: în timpul bombardamentelor germane, el citeşte Sonetele lui Sheakespeare. Gest eliberator tocmai prin maxima lui gratuitate. Doar astfel mai poate omul modern să se salveze de la anonimatul morţii colective. Recunoaştem cu uşurinţă aici atmosfera pe care Eliade însuşi a resimţit-o în propriul său periplu diplomatic. Expulzat împreună cu ceilalţi diplomaţi români după Septembrie 1940, Viziru este silit să facă o escală în Portugalia. Graţie unei coincidenţe de nume ce se va lămuri abia spre sfârşitul romanului, îl vedem având o relaţie pe cât de tumultoasă pe atât de superficială cu domnişoara Zissu. Astfel, întoarcerea în ţară este îndelung amânată. Nu întâmplător, textele alchlmice avertizează împotriva reflexelor roşiatice sau galbene ce pot apărea după negru, dar înaintea albului (J. Evola, op. Cit.), semn că purificarea a fost incompletă. Asemenea răbufniri blochează calea spre următorul nivel de conştiinţă; Viziru sfârşeşte prin a se simţi prizonier al domnişoarei Zissu… Ajuns în ţară, îl regăşeşte pe Anisie: Senin, dar lucid, acesta din urmă nu este deloc înfricoşat de perspectiva unui război. Asemenea cataclisme istorice sunt imposibil de evitat, atâta vreme cât, înnebunită de aşa-zisă libertate de a-şi croi propriul destin, umanitatea se comportă ca o specie zoologică. Singura şansă este ca puţinii supravieţuitori ai sfârşitului de ciclu să redescopere paradisul an-istoric generator de mituri. Deşi e speriat de cacofonia Istoriei, Viziru refuză în aceiaşi măsură şi liniştea spectrală a paradisului post-atomic, ce nu-i pare deloc mai suportabilă. Condiţionat de lumea în care trăieşte, el pare a uita că Istoria a fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte. Chiar şi când caută pe Dumnezeu, el rămâne prizonier al gândirii discursive, neînţelegând că limbajul născut şi modelat de omul istoric este irelevant în faţa realităţilor trans-istorice. Spre stupoarea tuturor, Viziru se înrolează voluntar pe frontul de Est. Acest episod ne duce inevitabil cu gândul la anumite tehnici din tantra yoga hindusă, al căror rol pregătitor ni se va desluşi mai târziu. Căci, după purgatoriul riscului asumat, ministerul îl trimite cu o delegaţie economică în Portugalia, unde va reîntâlni pe Ileana. Cei doi fac dragoste într-o cameră de hotel, dar sunt violent întrerupţi de misterioase lovituri ce par a veni de pe coridor. Dacă unirea sexuală duce la extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus (J. Evola, op. Cit.), loviturile amintesc de forţa purificatoare a fierului asupra Materiei. Numai prin brusca suspendare a funcţiei procreative putem surprinde în stare nudă şi non-individuală forţa de care avem nevoie pentru a pătrunde pe Calea Regală; numai astfel, amorul se transformă – potrivit ezoterismului trubadurilor – în a-mors (ne-moarte, ambrozie). După o altă perioadă pe front, eroul află printr-o telegramă că soţia şi copilul au murit în urma bombardamentului american din Aprilie 1944. Semn al consumării unei etape, episodul face posibilă începerea alteia. Este cât se poate de firesc ca valorile, cutumele şi instituţiile să cadă în desuetudine de îndată ce nivelul de conştiinţă care le-a dat naştere a fost depăşit; nu mai puţin firesc este ca purtătorii de cuvânt ale acestor valori, cutume şi instituţii să se retragă după ce şi-au îndeplinit rolul: Sinuciderea Iocastei, ca şi moartea violentă a fiilor lui Oedip fac parte din acelaşi tip de scenariu. Purificat în pântecele de foc al iubirii, Viziru e pregătit să meargă mai departe. Precum Oedip, el a împlinit deja polul feminin al fiinţei sale. În limbaj alchimic, Fecioara este Mama celui renăscut, ieşit din ea prin imaculata concepţiune (autogenerare, endogeneza spirituală), şi, totodată Soţia acestui fiu al său, care devine bărbatul ce o posedă şi o fecundează (J. Evola, op. cit.). Dincolo de orice interpretate freudiană, avem de-a face aici cu descrierea cununiilor interioare fără de care naşterea din nou este de ne- conceput. Eroul e chemat să facă opera bărbătească, luând în căsătorie propriul potenţial de energii feminine şi lăsându-l să-şi reveleze astfel calitatea MATERNĂ. Transformate în INFORMAŢIE, ele fac posibil un nou câmp de conştiinţă, altfel spus – o nouă naştere. După epuizarea acestui potenţial, Oedip pleacă în exil, călăuzit de fiica (sora) sa Antigona. Nu întâmplător, colonelul Baleanu – rămas fără vedere în timpul luptelor de la Odessa – pare a-şi aminti diverse amănunte legate de Ioana cu o acurateţe care-l surprinde pe Viziru însuşi. Orbirea colonelului este – în fapt – o experienţă iniţiatică de aceiaşi factură ca şi auto-mutilarea lui Oedip. Căci, uneori, privirea lăuntrică nu se deschide decât cu preţul unor asemenea accidente. Îndemnat de Irina – fiinţa hieratică şi oraculară, superb creionată de autor – Viziru începe să caute pe Ileana. După un periplu prin Moldova devastată de secetă, eroul află despre ea că a rămas în străinătate. În acest timp, Dan Bibicescu scrie o piesă de teatru intitulată Întoarcera de la Stalingrad. Dramaturgul doreşte să pună astfel în lumină un mit românesc al morţii: Convoiul nesfârşit al morţilor care vin înapoi acasă de pe frontul de Est, colonelul orb ce pare a-i călăuzi (fără ca spectatorii să-şi poata da seama dacă traieşte sau e mort), precum şi sătenii care îngenunchează întâmpinându-i cu lumânările în mâini, nu sunt altceva decât metafore scenice pentru liturghia cosmică la care participă deopotrivă vii şi morţii, celebrând împreună misterul Marii Treceri. Să ne amintim că termenul ebraic pentru trecere este tocmai PESAH. Potrivit lecturii cabbalistice, el poate fi interpretat şi ca ieşire din capcană. Puşi în faţa neşansei istorice, românii ies din capcană descoperind rostul pascal/nupţial al jertfei de sine. Soluţia aceasta depăşeşte categoriile subiectivismului nostru umoral. Ar fi o greşeală s-o considerăm optimistă, sau să ne grăbim etichetând-o drept pesimistă. Realitatea de dincolo de Timp nu poate fi înţeleasă dacă-i aplicăm o grilă de lectură ivită în cadrul impus de Istorie şi perpetuată de o mentalitate pentru care participarea activă la Istorie este una dintre cele mai înalte demnităţi accesibile omului.. În concepţia lui Bibicescu, teatrul are funcţia esenţială de a exorciza destinul, silindu-l să se manieste în limitele spaţio-temporale oferite de convenţia teatrală. Plasat în afara acestor limite, spectatorul scapă de tirania destinului, pe care o lasă să acţioneze într-un plan de realitate paralel, după reguli ce nu-şi găsesc aplicabilitatea dincoace de scenă. Fără ca Eliade s-o spună explicit, simpla existenţă a convenţiei teatrale poate sugera relativitatea funciară a concepţiilor noastre despre spaţiu şi timp. În fond, jocul actorilor pe scena nu-i decât replică la scară redusă a Jocului Cosmic. Dacă spectatorul dintr-o sală de teatru se eliberează de destin acceptând gratuitatea unei convenţii, ce-i împiedică pe spectatorii Lumii să facă acelaşi lucru? Poate doar faptul că – în afara teatrului – convenţia realităţii reuşeşte să disimuleze aproape complet realitatea convenţiei. Când Viziru ia calea exilului, n-o face din motive politice, ci pentru a o regăsi pe Ileana. Iată-l aflat în faţa celor din urmă cununii interioare. Căci, dacă a devenit fecund, cu acea fecunditate esenţială sortită oricărei fiinţe umane, dacă a biruit sterilitatea persoanei sale, el n-a realizat-o încă pe aceasta din urmă la nivelul colectiv de care orice om este de asemenea răspunzător (Annick de Souzenelle – “Oedip interior – Prezenţa Logos-ului în mitul grec pag.57, Editura Amarcord, Timisoara, 1999). Vom înţelege, aşadar, de ce – odată ajuns la Paris – Viziru se simte co-responsabil pentru seceta din Moldova. Avertizăm că orice interpretare facil-sentimentală e înşelătoare. Printre manuscrisele lui Dan Bibicescu scoase clandestin peste graniţă Viziru găseşte şi “Jurnalul” lui Ciru Partenie. Astfel, nu ne va fi greu să ghicim identitatea croitoresei de care – adolescent fiind – însuşi scriitorul se îndrăgostise. Oricât de fragmentare, dezvăluirile din “Jurnal” oferă coerenţă întregului, legând între ele destinele din jurul lui Viziru. În acelaşi timp tainica şi fanica – doamna Zissu este motorul imobil care dă fiinţă celorlalţi prin simpla acţiune de prezenţă, fără necesitatea unei intervenţii directe (Vasile Lovinescu Al patrulea hagialac, pag. 111 – Editura Rosmarin 1996). Departe de a fi un simptom de snobism, pianul pe care doamna Zissu se încăpăţânează să-l păstreze este simbolul nobleţei ascunse în spatele aparenţei decreptitudini. Tocmai acest interval uriaş între ceea ce se vede şi ceea ce este permite cuprinderea unei game aproape inepuizabile de posibilităţi ale fiinţei.
Toţi se dovedesc a fi personajele unui imens scenariu teleologic pe care Ştefan nu întârzie să-l recunoască drept ceea ce este pentru ca apoi să se abandoneze fără rezerve Providenţei. Ca din întâmplare, în ziua Solstiţiului de Vară, eroul ajunge într-o pădure unde regăseşte nu doar pe Ileana, dar şi MAŞINA pe care o pictase cu mulţi ani în urmă. După cum vom vedea, simbolul acesta dobândeşte acum valenţele unui instrument psihopomp.Iată de ce Ştefan sugerează Ilenei să plece în altă zi, sau cu trenul… Însă avertismentele sunt total ignorate: Cuplul se grăbeşte inexorabil către acea ultimă, nesfârşită clipă când cerurile se deschid… Dacă cititorul se va fi aşteptat la un happy-end convenţional, dezamăgirea e cât se poate de amară. Cei doi nu se regăsesc pentru a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea lor nu s-a transformat din instrument de cunoaştere metafizică în epuizanta rutină casnică tocmai pentru că n-au avut timp să se lase măcinaţi de timp. Ştefan şi Ileana se întâlnesc la intervale lungi şi în semi-clandestinitate, ceea ce conferă relaţiei lor tensiunea fără de care revelaţiile majore ni se refuză. Grăbită să mistifice totul, lumea modernă îşi închipuie eternitatea ca o înşiruire infinită de clipe. Iată de ce însuşi Paradisul a căpătat faima unui loc tare plicticos. Dragostea vine să scurt-circuiteze iluzia succesiunii momentelor (1+1+1+1…), aducând cu sine REALITATEA CLIPEI UNICE. Restul e…literatură.

BIBLIOGRAFIE:

MIRCEA ELIADE “Noaptea de Sânziene” vol. 1 –2 Editura Minerva 1991
MIRCEA ELIADE “De la Zalmoxis la Genghis Han” Editura Humanitas 1995
ANNICK de SOUZENELLE “Simbolismul corpului uman” Editura Amarcord 1996
ANNICK de SOUZENELLE “Oedip interior – Prezenţa Logos-ului în mitul grec” Editura Amarcord 1999 JULIUS EVOLA “Tradiţia Hermetică – Simbolismul ei, doctrina şi Arta Regală” Editura Humanitas 1999
ALLAN WATTS “DAO – Calea ca o curgere de apă” Editura Humanitas 1996 VASILE LOVINESCU “Al patrulea hagialac” Editura Rosmarin 1996