Viorel Roşca "EROSUL CARE MIŞCĂ LUMILE"

Erosul care mişcă lumile

Motto „Amor che muove sori e altre stelle”
Dante „Divina Comedie-Paradisul” cântul XXXIII

Problema treptelor erosului şi a mişcării sufletului pe scara alcătuită de aceste trepte, mă preocupă de multişor. Dar m-am gândit că e un subiect prea delicat ca să devină tema unui articol. Sunt oameni sensibili şi puri care ar strâmba di nas la asa o discuţie indecentă. Eu totuşi încăpăţînat cum sunt mă avânt iresponsabil în tratarea problemei asumându-mi toate riscurile. Poate m-au încurajat şi câteve lecturi ale unor iubiţi autori ce şi-au depăşit jena şi au tratat subiectul cu toată seriozitatea.
În tradiţie, erosul sub toate formele sale ţin de sephira YESOD, care în ebraică înseamnă ”cuibul lui yod” adică cuib al numelui divin HA SHEM, pe care trebuie să îl devenim şi cunoastem în noi înşine.[1] YESOD mai înseamnă şi “secret al NUMELUI” iar adolescentul intră în rezonanţă la acest nivel cu NUMELE său secret. De aceea adolescenţa e vârsta celor mai mari exaltări mistice investite în categorii diverse: religioase, patriotice, politice,artistice, amoroase, toate de ordin erotic.
În atitudinea faţă de propriul eros, omul îşi arată autenticitataea personalităţii sale. Căci erosul este energia care îl poartă pe om spre depăşiri de sine. Dacă erosul e investit procreării, aproape exclusiv, coboară la nivelul banalizării. Faţă de eros există două atitudini opuse, ambele blocante la nivelul “omului roşu”, al lui “a avea”[2]. O atitudine falsă este refularea energiilor erotice prin interdicţii morale. A doua este divinizarea acestor energii la nivel sexual ca plăcere, justă doar dacă îi vedem locul în ierarhia scării care este coloana noastră vertebrală. Căci orice asceză venită din constrângere este falsă ca şi refuzul oricărei asceze. YESOD dă naştere primelor cinci vertebre ale coloanei, axis mundi, numite sacrale. Astfel, sexualitatea ţine de sacru, fiind baza scării, luz-ul, sâmburele de nemurire, care nu e distrus nici prin foc. De aceea erosul îl poartă pe om către marile lui descoperiri de sine până la suprema cununie, cea cu Domnul, nunta supremă şi bucurie a celei mai înalte relaţii erotice, cea divino- umană. De aceea omul trebuie să devină cunştient de autenticitatea plăcerii. După Annick de Souzenelle, a te lipsi de ea din moralism e la fel de greşit ca şi a abuza de ea din ignoranţă.
De sephira YESOD ţine unul din riturile fundamentale ale iudaismului: circumcizia. Prepuţul simbolizează hainele de piele în care Dumnezeu ne-a îmbrăcat după cădere şi trebuie îndepărtate pentru ca lumina să iasă la iveală.
Moel[3], oficiantul, suge sângele pentru ca să descopere pe Nefeş, sufletul viu. El înlătură vălurile ce îl despărţeau pe copil de sufletul său profund, spre a-l reda NUMELUI său. Mai există o circumcizie a inimii şi una a urechilor, la celelalte două nivele, pe drumul ultimei nunţi. E o circumcidere treptată a ego-ului. Toate acestea sunt trepte ale urcării erosului şi investirii lui la nivele tot mai înalte.
După Dionisie Areopagitul[4] amor este teonimie, adică nume ce se dă lui Dumnezeu, care nu are iubire ci este iubire. Erosul divin unifică existenţele după modelul treimic. Aşa şi orice eros uman dezinteresat face ca cei stăpâniţi de eros să nu-şi aparţină lor ci celor de ei doriţi erotic.
Persoana este după Christos Yannaras, o categorie prin excelenţă erotică si erosul o categorie prin excelenţă personală[5]. Erosul căzut desparte, fragmentează natura, deoarece serveşte independenţa existenţială a individualităţilor, satisfacţia de sine efemeră a naturii.
Cum spunea şi Annick de Souzenelle la o conferinţă în Bucureşti, după cădere, erosul iniţial spiritual, unire divino-umană, devine trupesc. Însă chiar şi acest eros trupesc pare să păstreze amintirea modului personal de existenţă. Căci el nu încetează să fie elan spiritual către unire cu celălalt. Chiar şi ca dorinţă egocentrică de plăcere, continuă să fie tendinţă spre stabilirea unei relaţii. După Areopagit, erosul, fie că-l numim divin, îngeresc, spiritual, psihic ori natural, este o putere unificatoare şi coezivă care împinge fiinţele superioare să poarte de grijă celor inferioare, pe cele de adelaşi rang să intre în comuniune şi pe cele inferioare să se întoarcă spre cele mai presus de ele.
Setea de viaţă este setea insaţiabilă de relaţie şi e sădită în fiecare particulă a existenţei noastre. Chiar eşecul pasiunii erotice în năzuinţa ei către plenitudinea vieţii, ne readuce aminte că finalitatea ei reală este participarea la erosul pentru persoana lui Dumnezeu. După Areopagit, chiar şi neînfrânatul ce refuză Logosul, relaţia, participă într-o măsură la bine prin aspiraţia către unire şi iubire.
Aşa vedeau primii creştini problema, fără blocaje, jene, sau complexe. În ultimele secole un moralism suspect l-a îndepărtat pe om de sensul real alerosului. Omul n-a mai fost autentic cu sine şi a blocatenergiile la nivelul matricel de apă, la nivelul psiho-fizic. Pe de altă parte, relaţia erotică bărbat-femeie simbolizează ceea ce se întâmplă în lăuntrul nostru, sau ar trebui să se întâmple. Partea dreaptă, împlinită, masculină, intelectuală, trebuie să înţeleagă şi să penetreze partea stângă, neîmplinită, feminină, care în mod normal aşteaptă şi se desprinde acestei penetrări. Cu timpul însă, o educaţie moralistă si raţionalistă a hipertrofiat emisfera stângă a creierului, abstractă, verbal logică, destinată doar cuceririi şi înţelegerii lumii exterioare, a masculinizat fals stânga feminină care se rigidizează în faţa unui intelect masculin feminizat, slab neputincios în a deschide potenţialul energiilor profunde din femininul adânc. Acest fenomen interior îsi are expresia exterioară în avântul mişcării feministe ce-şi închipuie că femeia trbuie să fie un substitut de bărbat, masculinizându-se ridicol, şi nu doar în aspectul exterior. Altă manifestare este homosexualitatea, o expresie a feminizării Înţelepciunii, care nu se mai îndreaptă către cunoaşterea interioară prin intuiţia intelectuală. E drama neîmplinirii, drama încremenirii în lumea căderii. Miturule omenirii comunică dintotdeauna această dramă. Căci Sfinxul din Theba devorează ca păzitor al Portii Oamenilor pe toţi care nu au înţeles sensul adânc al erosului. Abia Oedip, căsătorindu-se simbolic cu mama sa, adică cu femininul său interior, scapă Theba, adică oraşul interior, matricea de foc, inima, de sfinxul devorator al celor ce nu au reuşit investirea erosului la nivel spiritual. La poarta aceea Cineva aşteaptă să-I
deschizi uşa.









1 Annick de Souzenelle „Simbolismul corpului uman” Ed. Amarcord 1996, p.128
[2] Omul roşu corespunde primului etaj al arorelui sophirotic descris de triunghiul inferior YESOD-HOD-NETZAH adică matricii de apă ce conţine potenţialul nostru energetic ce trebuie investit la toate nivelele noastre ontologice.
[3] Op. cit. p. 133-137
[4] Dionisie Areopagitul “Numele divine - ierarhia mistică” p. 81-84
[5] Christos Yannaras „Heidegger şi Areopagitul” p. 119-126