Viorel Roşca "Timpul Ţigăncilor lui Mircea Eliade"

Timpul ţigăncilor lui Mircea Eliade

Am găsit la un moment dat într­un interviu oferit de Mircea Eliade, o dorinţă puternică a sa de decondiţionare, ori altfel zis, o revoltă împotriva condiţionării. Era vorba de încercarea de a face contrariul a ceea ce îi impunea Karma. Voia să rupă ciclul înlănţuirilor. De altfel ciclul Karmic este însusi timpul, pierderea noastră în trecut prin amintire si revărsare în viitor prin urmărirea fructului actelor. Ori noi trebuie să alegem prezentul, care astfel devine etern, neînvins de nimic si de nimeni. Oare nu asa a procedat Zeus când i-a neutralizat puterea de creaţie lui Cronos-timpul, pentru a deveni el însusi stăpân si nemuritor? Căci Cronos crează şi distruge în acelaşi timp. Dacă ar fi avut puterea în continuare, Cronos l-ar fi mîncat pe Zeus, fiul său, aşa cum şi pe noi ne consumă timpul. Pentru că şi noi suntem în aceeaşi situatie cu tânărul zeu. Ce legătură are aceasta, veti zice, cu nuvela "La ţigănci" de Mircea Eliade? Păi are, pentru că profesorul de pian Gavrilescu este pus să aleagă aleagă între trei personaje feminine ce simbolizează trecutul, prezentul si viitorul. El trebuia să ghicească ţiganca, adică prezentul. Numai că numele celei căutate, ţiganca, induce în eroare, suprapune încă un văl realităţii. Iar Gvrilescu cade pradă aparenţelor, alegând la început fata negricioasă. Ori ţiganca, este doar un nume si ca orice nume, se suprapune unei esenţe ascunzând-o. Cuvântul, care este Maya, ascunde şi revelează, leagă şi dezleagă în acelaşi timp. Ca nume adăugat, suprapus, ascunde, ca simbol el revelează un sens, o realitate, celui ce deţine ştiinţa cheilor. De altfel jocul este, cum spune şi textul, un "de-a v-aţi ascunselea" în care adevărata ţigancă se acunde după una din cele trei tinere pentru a fi dezvăluită. Jocul este încurcat şi îl trăim cu toţii în fiecare clipă. Este cum spune însuşi autorul, un joc al ielelor, care ne prind ca într-o horă nebună, ne ameţesc, ne zăpăcesc, aruncându-ne dintr-o ţesătură spatio-temporală în alta. Cele trei iele au dublă functionalitate. Sunt în acelaşi timp cele trei gune (tendinţe) ale naturii: Tamas, Rajas şi Sattva, baba de la intrare fiind Mulaprakriti, Mu-Dvei (zeiţa rădăcină), natura nemanifestată şi compactantă, stăpâna celor trei, care sunt propriile ei tendinţe, manifestări; mai sunt însă şi cele trei moire:
Lachesis-trecutul, naşterea, copilăria, Clotho-prezentul, împlinirea, mireasa (mmoira=mira) şi Atropos-viitorul, în final cea care taie firul necesităţii.
Revenind la tema confuziei ce pare a stăpânii lumea nuvelei, se adaugă cea provocată de nerespectarea simbolismului culorilor celor trei gune. De fapt, Tamas are culoarea albă Rajas pe cea roşie, iar Sattva este neagră. Ori în nuvelă, culorile sunt schimbate, inducănd în eroare, sporind confuzia, într-o lume şi aşa a confuziilor. Sattva (adică ţiganca) are culoarea roşie (fata cu părul roşcat), Tamas culoarea neagră (fata cu pielea negricioasă), iar Rajas e albă (fata cu tenul alb). De fapt literatura mai aşează întotdeauna un văl peste lucruri şi aşa ascunse, regulă de la care nu se abate nici nuvela de faţă.
Să vedem cum funcţionează cele trei gune şi motivele primei alegeri a profesorului de pian, melancolic, un alt Tristan, cum vom vedea.
Tamas, este întunecare şi ignoranţă, depresiune a minţii. Ori momentul în care Gavrilescu intră la ţigănci, e dominat de Tamas, de amintirea unei tragedii a tinereţii când a pierdut-o pe Hildegard datorită Elsei. Ori Hildegard, este Isolda, Elyst, adică "obiect de contemplare", adică "sinele", Atman, Purusha. Ori aşa cum Tristan a pierdut-o pe Isolda, înlocuind-o cu un substitut, o dublură, profesorul nostru a pierdut-o pe Hildegard, pentru Elsa, care poartă doar numele lui Elsyt, e doar aparenţă. Desigur, amintirea ar putea fi apreciată ca nostalgie, ca melancolie, dor metafizic, dacă n-ar fi însoţită de disperarea care nu-l lasă pe profesor să aleagă lucid. Altfel ar fi fost dacă "melancolia" era însoţită de speranţă. Deci, stăpânit de Tamas, de o amintire dramatică, de trecut, el alege prima dată fata negricioasă, adică Tamas. Trecutul, întunecarea care-l va stăpânii în continuare.
Rajas este actiunea febrilă, orientată spre viitor, e o tendinţă expansivă, ce ne risipeşte în lumea multiplului, sustrăgându-ne permanent de la scopul nostru, găsirea sinelui, care e mereu amânată într-un viitor incert. Ca să vedeţi mai bine cum se manifestă această tendinţă în lume, observaţi că cea mai întinsă împărăţie din lume la această oră are culoarea rosie. Să nu uităm că marxismul (ideologia acestei împărătii) cere acţiuni hotărâte în prezent sacrificănd generaţii întregi, promiţănd un viitor paradisiac. Că insuccesul acestei mentalităţi e clar, o dovedeste desfăşurarea evenimentelor, acolo unde Rajas a atins apogeul, unde iluziile se destramă, ca şi împărăţia roşie ce nu poate fi eternă. Dea Domnul să se atomizeze fără ca energia degajată să ne atingă.
Sattva este tendinţa ascendentă, luminozitate. Atunci, când intelectul e plin de Sattva, de seninătate si linişte, poate contempla spiritul, Atman, Purusha. Sau în nuvelă, Hildegard. Culoarea reală a gunei Sattva este negrul, constituind al doilea motiv al primei alegeri a eroului nostru.
Dar totul e o înşelăciune, simbolismul cromatic fiind schimbat pentru a înşela. Dar de ce are Sattva culoarea neagră? Pentru că trimite către principiu, Atman, nemanifestat. Ori culoarea nemanifestatului este negrul, lipsa de atribute, în cazul nostru de culoare. Atman nu e negru, neavând calităţi sensibile, deci nefiind descriptibil e simbolizat cu această "culoare". Ca în cazul găurilor negre din care nu scapă nici măcar o rază, puncte negre pe bolta strălucitoare.
Să vedem acum care a fost motivaţia celei de-a doua alegeri. În primul rând el nu se mai putea concentra în prezent pentru a judeca atent, întrucât aşa cum spune grecoaica la un moment dat: "Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.". În al doilea rând, considera că orice trebuia ales, numai fata cu părul roşu nu. De ce, am văzut. Mai trebuie adăugat că şi în acest caz e vorba de o amăgire, de o substitutie de simboluri pentru a induce în eroare. Profesorul de pian a ales-o pe tânăra cu tenul alb. Ori ea era Rajas, mascată însă, camuflată dintr-un motiv pe care îl cunoaştem. Ce a urmat după a doua alegere ştim foarte bine din nou. Prins în joc, Gavrilescu este aruncat în alt timp ca într-o altă existenţă. Este buimăcit, nu se poate împăca cu evidenţa, cu incredibilul.
Hotărât să ceară socotală ţigăncilor pentru încurcăturile ce i le aduseseră, s-a întors unde au început pregătirile eroului. M-am gândit deseori ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost pus din nou în faţa alegerii. Poate uitase experienţa trecută , poate ar fi făcut optiunea cuvenită. N-a mai fost însă nevoie. De ce? Fetele dormeau. Adică gunele amorţiseră, intraseră în indistincţie, în nemanifestare retrăgându-se în Mula-Prakriti, Mu-Devi, zeiţa rădăcină. Este aici un iz de sârsit de lume, de stingere. Când munţii se strâng ori se desfăşoară ca un caer de lână.
Este momentul eliberării lui Purusha, Atman, Isolda, Hildegard. Atunci intelectul intră într-o stare de contemplaţie, stare în care îl găsim si pe profesor în faţa lui Hildegard: "Gavrilescu o privea adânc, concentrat".
Cuvintele lui Mircea Eliade sunt aproape tehnice. Starea de Samadhi se obţine prin concentrare=dharana. Este momentul trezirii din vis în faţa realităăţii ultime. Şi era frumoasă…! Cum spune basmul "la soare te puteai uita, dar la dânsa ba." Poate de aceea grecoaica îi spusese eroului "ar fi fost atât de frumos". Pe profesor, inerţia şi ineditul îl împiedică încă să deosebească visul de realitate şi să se dumirească. Hildegard îl întrebase mai devreme: "E adevărat? Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acuma de curând?" E adevărat că nu înţelegi?". Iar când Gavrilescu se mai dumireşte adaugă: "Se întâmplă ceva cu mine şi nu ştiu ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul aş crede că visez". Găseşti aici ceva din uimirea omului care pierzând numele şi formele sale pieritoare, se descoperă pe sine, dincolo de toate acestea. Pentru cel care crezuse prea mult în ele, se petrece o tragedie. El continuă să fie în iluzie şi cu greu se smulge din ea. "Toţi visăm, spuse Hildegard. Aşa începe. Ca într-un vis." Ca într-un vis… Dar nu mai e vis ci trezirea în eternul prezent. Pentru a ne ajuta în inţelegerea tainei, autorul mai spune prin barbă, că "nemţoaica" adică Hildegard, nu adoarme niciodată. Dacă ar adormi principiul , totul ar deveni un haos, o fărădelege, o dezordine. El veghează şi aşteaptă. "De când te aştept", mai spune Hildegard. Gavrilescu este aşteptat şi ajutat. El s-a mântuit nu atât prin merit cât prin har. Dar nu prin har si prin ajutorul dat de Beatrice ajunge Dante în Paradis?
Nu aşa, a ajuns el, în Empireu pentru a contempla divinitatea?
Ţinutul suprem ne aşteaptă, iar noi trecem dintr-un vis în altul, luându-le drept realităţi.