Mnemosyne
Gânduri despre apocatastază
Apocatastaza, restaurarea finală a tuturor fiinţelor căzute, a fost considerată, cel puţin în forma sa origenistă, o idee condamnabilă. Cu toate acestea, ea răzbate atât în operele unor Sfinţi Părinţi precum Grigorie de Nyssa, cât şi în conştiinţa spirituală a unor teologi mai apropiaţi de vremurile noastre.
Biblia afirmă în nenumărate rânduri veşnicia infernului, deci faptul că vor exista fiinţe care nu se vor putea mântui niciodată. Cu toate acestea există şi afirmaţia potrivit căreia, după sfârşitul lumii acesteia, Dumnezeu va fi totul în toate, exprimare ce nu pare a lăsa nici un “loc” în afara prezenţei divine. Infernul, ca spaţiu al separării de Dumnezeu, aşadar, nu ar putea fi etern în acest caz.
Va veni o vreme când răul va fi în întregime eliminat, spune Grigorie de Nyssa, pentru că răul nu poate exista în sine, ci într-o voinţă rea. În ziua în care toate voinţele vor vrea ce vrea Dumnezeu, răul va fi nimicit pentru că suportul său(voinţa dia-bolică, ce se separă de divin) va fi înlăturat. Ideea că răul nu există în sine se referă la faptul că acesta nu are un statut ontologic precis, nu e o fiinţă de sine stătătoare, ci funcţionează ca parazit. În momentul în care substratul parazitat dispare, este desfiinţat şi răul. Iconomia divină urmăreşte tocmai acest lucru:
"Divinitatea s-a ascuns sub învelişul firii noastre pentru ca, după cum se întâmplă şi peştilor lacomi, cel rău să muşte odată cu momeala trupului omenesc şi undiţa divinităţii, şi astfel prin intrarea vieţii pe tărâmul morţii şi prin ivirea luminii în împărăţia întunericului, să dispară pe veci tot ceea ce este contrar luminii şi vieţii, căci nu este firesc ca întunericul să rămână în prezenţa luminii, nici moartea să se cuibărească în lucrarea vieţii."[1]
Dumnezeu foloseşte metoda amăgirii răului, pentru a-l mântui pe cel căzut, iar prin aceasta nu face bine numai celui pierdut, ci şi "celui care a lucrat pieirea noastră", precizează Grigorie de Nyssa.[2]
Starea căzută a fiinţei nu se referă doar la o dimensiune morală, a păcatului, ci la întreaga precaritate ontologică ce însoţeşte condiţia umană: îmbătrânire, boli, moarte, slăbiciune de toate felurile. În clipa în care Hristos se întrupează, El asumă firea omenească cu toate deformările produse în ea de cădere, o asumă şi, asumând-o în totalitate, până în ultima ei consecinţă(moartea), o rectifică. Dumnezeu însuşi se lasă înghiţit de moarte, dar El o consumă pe aceasta din interior, o desfiinţează.
"Când Hristos a rămas în mod voit prizonier, moartea a suferit durerile naşterii."[3]
Voind să înghită însăşi Viaţa, moartea(consecinţă a păcatului separării de divin) este înghiţită de Viaţă.[4] Moartea sacrificială a celui care prin natura sa nu era nevoit să moară, destituie însăşi moartea din funcţia ei de “antidot” al Căderii. Acel pascal "cu moartea pe moarte călcând"relevă transfigurarea morţii în poartă a Învierii şi a mormântului în matrice a renaşterii.
Cum să nu vorbim în acest context despre Restaurare, când supremul rău, din perspectivă umană, devine suport şi sâmbure al Vieţii?
Cât priveşte rolul infernului, Grigorie de Nyssa îl consideră a fi trecător: scopul acestuia este de a purifica prin suferinţă. Este vorba, de altfel, despre purificarea la care fiecare creştin este chemat încă din timpul vieţii. Cine nu o realizează în viaţă fiind, o va realiza dincolo prin intermediul suferinţelor infernale:
"După lungi încercări, toate făpturile care zac acum în răutate, vor fi aduse la starea lor de începuturi, iar cei care au fost pedepsiţi spre curăţire şi au îndurat suferinţe(s.n.), precum şi cei fără de vină, cu toţii vor aduce mulţumiri lui Dumnezeu."[5]
Măsura suferinţelor, continuă Sf. Grigorie, este dată de măsura răutăţii fiecăruia, unii petrec mai mult timp fiind mistuiţi de flăcări, alţii mai puţin. În final însă, când toate fiinţele se vor fi curăţit, va avea loc distrugerea totală a răului, Dumnezeu fiind totul în toate.
"Iar dacă admiţi că răul există în paralel cu Dumnezeu, cum va mai fi adevărată afirmaţia că Dumnezeu este în toate? Căci nu e cu putinţă ca Cel ce se află în toate să se afle în ceea ce nu există".[6]
Invocându-l pe Grigorie de Nyssa, Paul Evdokimov[7] afirmă că focul nu trebuie înţeles ca pedeapsă, ci ca purificare. Este absurd, spune teologul rus, să îţi imaginezi că alături de eternitatea Împărăţiei, Dumnezeu o pregăteşte pe cea a iadului, acesta ar fi nici mai mult nici mai puţin decât chiar eşecul planului divin pentru lume. Separarea dintre oi şi capre din ziua Judecăţii, trebuie privită, susţine Evdokimov citându-l pe Serghei Bulgakov, ca o amputare la nivelul fiecărei persoane, a elementelor demoniace, adică acelea care menţin distanţa faţă de Dumnezeu. O idee asemănătoare se găseşte şi la Grigorie de Nyssa:
"El dă sufletului doar suferinţa necesară, şi aşa precum cei ce vor să separe prin foc zgura amestecată cu aurul, topesc în foc nu doar materia lipsită de valoare, ci o dată cu ea topesc şi aurul curat laolaltă cu adaosul, tot astfel şi sufletul, întrucât este amestecat cu materia, va trece prin pârjolul curăţitor, până când ceea ce e material şi necurat va fi mistuit de flăcări".[8]
La rândul său, Nikolai Berdiaev expune două puncte de vedere asupra infernului. Primul este unghiul de vedere al omului, subiectiv. Cel de al doilea este punctul de vedere al lui Dumnezeu, obiectiv. Infernul obiectiv, ca sferă particulară a vieţii veşnice, este de negândit, intolerabil şi totodată incompatibil cu credinţa în Dumnezeu, afirmă filosoful rus, pentru că un astfel de infern ar sugera eşecul creaţiei. Berdiaev este de părere că povestea pedepselor infernale, înţelese ca acte drepte, menite să dea satisfacţie celor buni, nu comportă nimic ontologic, ci este "unul dintre produsele cele mai deplorabile şi monstruoase ale cotidianităţii triumfătoare".[9] A admite infernul ca sferă obiectivă ar reprezenta o idee totalmente atee, mergând până la negarea lui Dumnezeu. Aceasta pentru că ar însemna că Dumnezeul care Se revelează ca Iubire, nu ar fi unul milos. Infernul nu este accesibil şi admisibil, susţine Berdiaev, decât ca sferă subiectivă, ca experienţă spirituală a fiecăruia în parte. Experienţa infernului este definită, de către acesta, ca experienţă a izolării în subiect, ca absorbire în sine, incapabilă să integreze fiinţa obiectivă, adică veşnicia divină. Infernul este tocmai negarea veşniciei, ca imposibilitate de a o atinge, de a intra în comuniune cu ea. De aceea, continuă Berdiaev, sintagma infern veşnic este contradicţie în termeni. Veşnicia este doar divină, niciodată infernală:
"Nu sunt în infern decât cei care rămân în timp, fără a trece în veşnicie, cei care rămân în sfera subiectivă izolată, fără a se integra în sfera obiectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar nu se poate rămâne în timp decât pentru un timp, şi nu ad eternum. Cu toate acestea, dacă infernul este prin esenţa sa o sferă iluzorie, el poate fi pentru om cea mai mare realitate psihologică şi subiectivă, deşi este o fantasmagorie care nu poate fi veşnică, el poate fi trăit ca infinit"[10].
Această infinitate a trăirii subiective este legată, explică Berdiaev, de izolarea subiectului, de faptul că suferinţa este solitară. Însă faptul că infernul este pentru un timp, arată că la un moment dat, cei rămaşi în afara veşniciei divine, vor reuşi până la urmă să o integreze.
Infernul, înţeles ca închidere în sine ce trebuie depăşită, deci ca purificare, nu are sens în afara experienţei solitare, pe de o parte, iar pe de alta, este necesar fiecăruia. "Infernul există, dar numai pentru mine singur", a putut spune un om precum Sf. Antonie cel Mare, arătând că infernul nu e rezervat numai păcătoşilor. Ca etapă purificatoare pe drumul desăvârşirii spirituale, infernul este al tuturora şi al fiecăruia, personal. E un lucru ştiut că Părinţii retraşi în pustie[11] nu scăpau de infern acolo, ci îl reîntâlneau la puterea a zecea, ba chiar îl căutau intenţionat:
"Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui"[12].
Infernul lua pentru aceştia forma războiului nevăzut, cu patimile, cât şi forma iubirii insaţiabile pentru obiectul iubirii, niciodată pe deplin atins.[13] Pentru un sfânt, care a ajuns la o anumită cunoaştere şi intimitate cu Dumnezeu, infernul înţeles ca separare de Cel Iubit este trăit poate chiar de zeci de ori mai intens.
Fără experienţa infernului, sub o formă sau alta, în viaţă fiind, sau după, nu cred că poate exista urcuş duhovnicesc, la fel cum fără moarte nu poate exista Înviere. Dar, ca etapă, infernul nu poate fi etern. Singurul mod în care pot înţelege mântuirea finală este numai sub forma apocatastazei, ca moment în care fiecare fiinţă şi-a depăşit(în chip liber, prin propria voinţă) stadiul infernal. Este firesc însă, ca o astfel de idee să nu apară în prim planul expunerilor dogmatice. Apocatastaza, chiar şi în alte religii, nu este o învăţătură exoterică, predicabilă tuturor. De exemplu, Coranul abundă de ameninţări cu Infernul şi cu focul veşnic al acestuia, însă în sufism(esoterismul islamic) perspectiva se schimbă:
"Oamenii josnici sunt purificaţi prin suferinţă
Iar când prosperă, ei săvârşesc doar fapte rele
De aceea iadul e moscheea devoţiunii lor
Precum cursa e stavilă pentru pasărea sălbatică
Temniţa e sihăstria hoţului învederat.
Căci cel aflat acolo strigă neîncetat pe Domnul.
Dacă ţelul omului este Domnului să se închine,
Iadu-i loc de închinăciune pentru cel trufaş."[14]
La fel vorbeşte despre infern, esoterismul ebraic: în Fluviul de foc, orice suflet care nu s-a purificat în timpul vieţii, este purificat, în timp ce
"Sufletele care s-au supus purificării în timpul vieţii lor pămînteşti, ca şi cele pe care Dumnezeu le iartă, urcă din acest fluviu şi sunt înveşmântate în haina lor cerească".[15]
Fluviul de foc, Guihon, ceea ce noi numim Gheena, este Gahon, precizează Annick de Souzenelle, adică pântece, matrice de foc ce purifică, în vederea unei noi naşteri.[16]
În general, ideea apocatastazei ţine de esoterism, pentru că se consideră că a conştientiza restaurarea finală, faptul că infernul nu este etern, poate avea consecinţe nefaste asupra conduitei mulţimii credincioşilor: în sensul că...”dacă tot ne vom mântui cu toţii, ce rost mai are să ne străduim atât să ducem o viaţă dreaptă, etc.”? Tocmai de aceea, inclusiv în creştinism, un Maxim Mărturisitorul poate atrage atenţia că
"Nu este înţelept să deschizi celor imprudenţi privirile asupra abisului milei."[17]
Pentru a nu intra în categoria celor imprudenţi, nu trebuie să scăpăm din vedere că toate perspectivele asupra non-eternităţii infernului insistă pe o calitate anume a acestuia: aceea de a fi purificator. Rolul purificator şi non-eternitatea sunt două feţe ale aceleiaşi realităţi, ba mai mult, dacă nu ar fi purificator, infernul nu ar avea de ce să NU fie etern. Infernul poate lua sfârşit pentru că există şansa purificării(purificare nu doar în sens moral, ci ca metanoia). În acest sens, infernul este absolut necesar, pentru fiecare om în parte, ca experienţă solitară, ca moarte în vederea Învierii. A conştientiza faptul că infernul nu este veşnic nu absolvă pe nimeni de obligaţia de a trăi drept, de a se schimba în sensul unei metanoia, de a realiza în sine însuşi acea mutaţie ontologică, în afara căreia nu există mântuire:
"În afara acestei experienţe a pogorârii la iad, e cu neputinţă să cunoaştem cu adevărat ce este iubirea lui Hristos, Golgota şi Învierea Lui."[18]
Bibliografie:
1) Grigorie de Nyssa, Despre suflet şi înviere, ed. Herald, Buc, 2006.
2) Nikolai Berdiaev, Despre menirea omului, ed. Aion, Buc, 2004.
3) Paul Evdokimov, Rugul aprins, ed. Mitropoliei Banatului, 1994.
[1] Grigorie de Nyssa, Despre suflet şi înviere, ed Herald, Buc, 2006, pp 175-176
[2] ibidem, pp 180.
[3] Ioan Gură de Aur, într-o predică de Paşte, citat în V. Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Enciclopedică, Buc, 1993, pp 160.
[4] V. Lossky, op. cit., pp 164.
[5] Grigorie de Nyssa, op. cit., pp 180.
[6] Grigorie de Nyssa, op. cit., pp 73.
[7] Paul Evdokimov, Rugul aprins, ed. Mitropoliei Banatului, 1994.
[8] Ibidem, pp. 70.
[9] N. Berdiaev, Despre menirea omului, ed. Aion, Buc, 2004, pp 353.
[10] Ibidem, pp. 354.
[11] Deşertul era considerat, înainte de avântul monahismului creştin, spaţiu al demonilor, prin excelenţă
[12] Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura Sf. Siluan Athonitul, ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp 227.
[13]“ Iadul iubirii lui Hristos”, a se vedea Arhim Sofronie, op.cit. Dumnezeu se retrage pentru a fi şi mai dorit de cel care îl caută şi pentru ca acesta să crească din punct de vedere duhovnicesc.
[14] Rumi, Mathnawi, ed. Herald, Buc, 2004, pp 173.
[15] Leo Schaya, Omul şi Absolutul după doctrina Kabbalei, ed. Herald, Buc, 2006, pp 118.
[16] Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed. Amarcord, Timişoara, 1999, pp 430.
[17] Citat în P. Evdokimov, Rugul aprins, ed.Mitropoliei Banatului, 1994.
[18] Arhim. Sofronie, op. cit., pp 233.
sâmbătă, 19 aprilie 2008
marți, 19 februarie 2008
Marian Stan Paradoxurile ecumenismului
PARADOXURILE ECUMENISMULUI
De cand cu alegerea noului Patriarh, diversi „specialisti” tulbura din nou apele mediatice din Romania, vorbind despre Miscarea Ecumenica. Voi incerca sa patrund prin stratul de sentimentalism si afectivitate, pentru a ajunge la miezul dur al problemei.
Dupa mintea mea, ecumenismul poate fi definit ca:
1. Efortul confesiunilor crestine de a ajunge la o singura forma de marturisire (din care vor decurge consecinte dogmatice, liturgice etc.), sau ca:
2. Efortul confesiunilor crestine de a se recunoaste si respecta drept ceea ce sunt, pastrandu-si, fiecare, particularitatile.
Ambele tendinte co-exista – straniu – in cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, acest „ONU ecleziastic” [1], egal intru ineficienta si bune intentii cu celalalt ONU, intrat demult in agonie...
Daca ecumenismul corespunde primei defintii, el e periculos, caci orice formula de compromis tinde spre CEL MAI MIC NUMITOR COMUN. Astfel, ni se va impune un crestinism al convenientelor moralizatoare, iar Biserica va deveni o institutie „coextensiva politiei”, asa cum spunea Nae Ionescu despre protestanti. Un asemenea compromis e fatal in primul rand pentru Ortodoxie, care va disparea pur si simplu ca entitate specifica actuala.
Daca ecumenismul corespunde celei de-a doua definitii, el va implica incetarea oricarui prozelitism intre crestini. Cum Vaticanul perpetueaza neobosit cacofonia din Ardeal, iar neo-protestantii ne strecoara in cutiile postale retete de mantuire à l’americaine, aceasta solutie nu le va fi pe plac nici unora, nici celorlalti. Ca o trista paranteza, observ ca zelul misionar e invers proportional cu inradacinarea respectivelor culte in Traditia bimilenara a crestinismului.
Vreau sa fiu bine inteles. Ma numar printre cei care pretuiesc diversitatea. Dar am vazut ca tocmai ecumenismul 1. o pericliteaza, din motivul aratat mai sus. Fara pretentii de ordin teologic si avand aparente pragmatice, ecumenismul 2. e sublim, dar... dovedeste o crasa necunoastere a mentalitatii occidentale, pentru care supravietiurea tine de progres (unul cuantificabil, desigur).
Va reveni Papa Benedict al XVI-lea asupra exclusivismului declaratiilor sale recente? Vor renunta (greco-)catolicii la restitutio in integrum? Se vor abtine neo-protestantii a mai bantui scolile si orfelinatele?
Sa fim seriosi! Vor zambi, vor semna declaratii de intentie, ne vor imbratisa „ca fratii” si... cam atat. Incolo – business as usual. Camioane doldora cu biblii Cornilescu vor continua sa aduca „vestea” sub nasul „idolatrilor”, iar preoti romani din Ardeal vor avea brusc revelatia ca apartin Romei (cu preoteasa cu tot!)...
Nu. Nu sunt fanatic. Cred chiar ca buna intelegere intre oameni de religii diferite e conditia sine qua non a viitorului nostru pe Terra. Sunt, insa, impotriva falselor solutii [2]. Dupa cum am vazut, ecumenismul este fie factor direct de NIVELARE, fie incurabil atins de NAIVITATE.
Fara a avea habar de „ecumenism”, romanul a respectat dintotdeauna dreptul aproapelui de a se inchina ALTFEL. Majoritatea ortodoxa nu i-a sanctionat pe sectanti decat, eventual, prin ironie, stiind ca reactiile de falsa virilitate sunt, indeobste, paguboase. Adevarul nu se marturiseste de frica represaliilor, sau in asteptarea vreunei recompense (si cu atat mai putin a unei recompense materiale).
Deplina libertate interioara este o preconditie a deplinei sinceritati. Iata de ce Ortodoxia nu sileste si nu momeste.
Au neortodocsii motive sa se teama? Recurge romanul la violenta intru apararea dreptei credinte? Ma indoiesc.
Atunci? Ce aduce in plus ecumenismul? Pentru ca in minus am vazut ce aduce. Cui foloseste o formula care e fie nivelatoare (1.), fie naiva sau inutila (2.)?
Cui? Celor care s-au “specializat” de-a lungul vremii, tot inventand asemenea formule. Mai precis, banuim ca entuziasmul ecumenist e intretinut de factori economico-politici, cu incuviintarea si concursul anumitor ierarhi. Daca Prea Fericirile sau Inalt Prea Sfintiile lor sunt naive, sau co-interesate prin stimuli de natura mai putin religioasa – nu conteaza. Rezultatul e acelasi. Respectivele fete bisericesti confirma, pe plan ecleziastic, „primatul economicului” si al “teroarea ideologiilor”.
Dinspre Europa – nici o surpriza. Inteleg premizele de ordin teologic ce au facut ca protestantismul sa devina simplu pretext pentru actiuni caritabile. Inteleg logica imuabila a modernitatii, care, invocand „demnitatea”, este pe cale a extirpa tot ceea ce vine sa contrazica tirania triumviratului Posesie – Placere – Putere. Dar marturisesc ca nu inteleg in ruptul capului de ce transformarea/mutilarea trebuie sa se petreaca sub privirile complezente ale Bisericii dreptmaritoare...
Postura de trouble fête este, desigur, ingrata. Sunt dispus a renunta oricand la ea – cu conditia ca eventualii mei preopinenti sa prezinte, pe langa decibeli retorici, si niscaiva contra-argumente.
Marian STAN
Note:
[1] Comparatia apartine d-lui Teodor Baconsky (cf. Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credintei, (Ed. Anastasia, Buc., 1999, p. 30).
2 Galceava noastra este cu cei care – vorba regretatului Octavian Paler – „pun zahar pe rana”... Nu avem catusi de putin intentia de a nesocoti in vreun fel eforturile celor care – precum parintele André Scrima – au lucrat si lucreaza, inteligent si discret, pentru – macar – detensionarea relatiilor dintre crestini (nota aut.). Iata o nota a Parintelui Scrima din Timpul Rugului Aprins... (Ed. Humanitas, Buc., 1996, p. 138), cu un exemplu concret de adevarat ecumenism: “Din transcrierile vii ale intalnirilor [lui Sandu Tudor, la Muntele Athos – n. n.] cu parintele Antipa (Dinescu) am retinut indeosebi pe aceea [...] despre ruptura intre Orient si Occident, intre Ortodoxie si Catolicism, simbolizata si fixata in «anatema» din anul 1054. Intrebat de Sandu Tudor cum ar trebui primit si inteles acest eveniment daramator pentru istoria Crestinismului, parintele Antipa a raspuns: «Pana ce vremea anatemei aruncate de fratele tau asupra ta va trece, te vei uita pe tine insuti, te vei rastigni pentru el, vei suferi in ceea ce ai tu mai bun – astfel ca, la sfarsit, lumina de neinchipuit a Invierii sa straluceasca din nou pentru unul si pentru celalalt». In insiruirea evenimentelor si a avenimentelor, trebuie sa mentionam ca aceste cuvinte au fost interpretate de noi pentru Patriarhul ecumenic Athenagoras si pentru Papa Paul al VI-lea. In noiembrie 1965, comisia teologica mixta, lucrand confidential la Istanbul, a condus la anularea anatemei (prima Cortina de Fier din istoria spiritului european), solemn proclamata dupa aceea de capii celor doua Biserici. Cand, in iunie 1967, Papa Paul al VI-lea a venit in vizita oficiala la Istanbul, in cuprinsul Sfintei Sofii fiind, m-a intrebat unde era locul presupus al altarului pe care cardinalul Humbertus a Silva Candida aruncase textul anatemei. Cand i-a fost aratat, a ingenuncheat acolo, in fata tuturor, si – mi-a spus-o mai tarziu – a cerut iertare... Acel monah athonit, interlocutor vizionar al lui Sandu Tudor, isi avea, si el, partea sa de prezenta...” (nota Red.).
luni, 4 februarie 2008
Mnemosyne "Fata moşului din Bengal"
Mnemosyne
Fata mosului din Bengal
Basmele sunt prezente in patrimoniul cultural al oricarei traditii, avand,indiferent de spatiul etnic in care apar, o structura comuna, motive si teme asemanatoare. In general ,basmele contin ideea unei calatorii,fie ea propriu –zisa (eroul in cautarea printesei) fie subinteleasa,in orice caz este vorba despre o calatorie dinspre profan spre sacru. Eroul basmului,porneste intotdeauna de la anumite calitati potentiale in virtutea carora el este cel “ales” sa intreprinda calatoria sau sarcina pe care altii nu o pot indeplini. Toate probele pe care alesul trebuie sa le depaseasca in drumul sau au un caracter evident initiatic, depasindu-le,eroul urca din treapta in treapta pana cand atinge propria desavarsire,ilustrata simbolic ca dobandire a printesei,recuperare a soarelui si a lunii etc. Unele basme apar deseori aproape identice in culturi foarte diferite si indepartate spatial ,fiind expresii ale aceluiasi adevar fundamental …un adevar care,vorbind despre trecerea de la profan la sacru, priveste omul si vocatia acestuia,chemarea catre un dincolo de el insusi,un dincolo ce poate fi intrevazut sau “simtit” prin limbajul simbolic al basmelor. Un astfel de adevar fundamental poate imbraca nenumarate haine ,forme ale diferitelor culturi,se poate adapta usor sufletului si mintii celor carora le este adresat, nepierzandu-si cat de putin esentialul ,care este intodeauna universal valabil.
Astfel se face ca basmul romanesc “Fata mosului cea cuminte”,cules de P. Ispirescu, isi are corespondentul intr-un basm de origine bengaleza, “Povestea celor doua surori”.
Stiut fiind ca basmele ascund,dincolo de alegoriile specifice, un talc profund spiritual,sa urmarim realizarea acestui talc in fiecare dintre cele doua variante.
Se facea ca era odata un mos si o baba,fiecare avand cate o fiica : fata babei era lenesa,in timp ce sora ei avea singura grija de casa,fiind pe deasupra persecutata de baba,mama ei vitrega.
Intr-o zi,din rautate,mama vitrega toarna apa peste focul din vatra ,de care fata trebuia sa aiba grija. De aceea, fata mosului va pleca de acasa in cautarea unei scantei ,pentru a reaprinde focul.
Vatra este un simbol axial, ea reprezinta,la nivelul microcosmic al casei, insusi locul central pe unde trece Axa lumii, cea care leaga cerul de pamant, de-a lungul careia coboara influentele spirituale ce hranesc si binecuvanteaza pamantul. Atata timp cat legatura dintre cer si pamant ramane vie,viata se desfasoara firesc, neinstrainata de sine insasi si de centrul ei suprem, principiul divin. Daca legatura este intrerupta ,Centrul este pierdut si se impune o regasire a lui. Stingerea focului vetrei marcheaza asadar un moment de ruptura, moment in care fata mosului isi va incepe cautarea; cautare ce sub alegoria focului material, este mai degraba o cautare a focului spiritual. In interpretarea sa[1],Vasile Lovinescu arata ca este fara indoiala vorba despre un foc spiritual,avand in vedere ca fata mosului pare a zari o scanteie spre rasarit si porneste in cautarea acesteia. Or,in rasarit se afla focul originar niciodata stins,din paradisul terestru ,situat simbolic in Orient.[2] Lovinescu e de parere ca fata mosului afla acest foc spiritual personificat de Sfanta Duminica (Soarele),la casa careia ajunge in cele din urma. In varianta lui Ispirescu nu apare Sf Duminica, ca la Creanga ,ci Sf. Vineri, insa chiar si aici poate fi continuat gandul lui V. Lovinescu ,avand in vedere ca Venus este Luceafarul, asadar “purtatorul de lumina”. Aflarea acestei lumini va face ca la capatul calatorei,fata sa depaseasca conditia de “rob” a lumii acesteia, revenind acasa ca printesa. Desi ea este inainte de toate “fata mosului cea cuminte”,cumintenia ei structurala nu o fereste de caderea sub influenta lumii acesteia,lume care pentru ea ia forma “mamei vitrege”. Ea este realmente roaba acestei mame vitrege si nu se va putea instapani asupra lumii ,nu se va putea elibera de sub tirania mamei vitrege decat la capatul calatoriei,cand isi va recapata demnitatea regala de fiica a “Mosului”.
Dar sa o urmam de-a lungul calatoriei. Asa cum am aratat mai sus,momentul care declanseaza cautarea este stingerea focului din vatra. De frica mamei vitrege,ea pleaca in cautarea unei scantei pentru a-l reaprinde. Pe drum insa,fata isi uita scopul si,tot mergand,ajunge la o padure pe care o va curata de crengile uscate si de omizi. Padurea poate fi privita ca un simbol al labirintului. Ea se afla la inceputul drumului ,la inceputul incercarilor sale prefigurate de aceasta padure uscata. Pe de alta parte,imaginea de mai tarziu a pomilor plini de roade ale caror crengi se apleaca peste ea, emana o adiere paradisiaca.
Urmeaza apoi obisnuitele probe, a apei si apoi cea a focului: fantana pe care o curata,cuptorul pe care il lipeste. Fantana poate,ca simbol, ilustra coborarea in infern ,absolut necesara si premergatoare oricarei ascensiuni.Avand in vedere ca ne aflam intr-un spatiu crestin ,proba fantanii ca descindere in infern poate fi pusa in legatura cu botezul ce presupune momentul anterior al lepadarii de diavol,botez ce va fi urmat apoi de botezul cu foc al cuptorului .
Asimilarea este corecta si din punct de vedere al simbolismului apelor care omoara( omul vechi) si renasc pe cel nou (“imbracat in Hristos”).
Cuptorul ne trimite cu gandul la botezul de foc,ca o cincizecime ce vine sa consacre definitiv ceea ce a fost deja curatit. Este semnificativ aici faptul ca la intoarcere,cuptorul nu ii ofera fetei paine obisnuita,ci azima.
In sfarsit,fata ajunge la Sf Vineri,unde intra in slujba ,angajandu-se sa aiba grija de “puii” acesteia, care sunt : balauri ,serpi,soparle ,naparci. Sare in ochi aici caracterul prin excelenta teluric al “puilor”. Sf. Vineri e o figura paradoxala. Ea aduce parca a reminiscenta precrestina a Marii Mame, si ea este intr-adevar, pentru fata mosului o adevarata mama,in contrast cu cea vitrega.
Ultima proba,cea din casa Sf Vineri ,este si cea care va restitui fetei demnitatea regala a omului asezat in mijlocul creatiei, rege si preot al acesteia.
Sf. Vineri ii spune ca trebuie sa ii hraneasca puii,iar mancarea sa nu fie “nici prea calda,nici prea rece” ,ea trebuie asadar sa mentina o cale de mijloc, a masurii corecte. Se stie ca dreapta socotinta a fost considerata chiar de catre Sfintii Parinti ca fiind cea mai mare dintre virtuti.
Asadar, in casa Sf Vineri fata mosului atinge punctul cel mai inalt al desavarsirii sale.
Aceasta “regalitate” a fetei nu este exprimata explicit ,asa cum se intampla in basmul hindus,in care fata devine regina prin hierogamia finala. In basmul romanesc ea se marita cu un flacau din sat ,nu cu un print fermecat .Totusi,ideea regalitatii este prezenta implicit,in grija fetei fata de puii Sf Vineri : ea stapaneste, imblanzeste fiarele salbatice ; este vorba de insasi demnitatea regala a lui Adam in paradis,pe care ea o reintegreaza astfel. Odata aceasta redobandita,toate ale lumii o slujesc : cuptorul, fantana, padurea, lumea insasi e “imblanzita “ si transfigurata.
Atunci cand vine momentul plecarii de la Sf Vineri ,fata mosului va alege drept plata,precum stim, ladita cea “mai mica si necioplita”.Este din partea ei o proba a smereniei ,dar este poate ,in acelasi timp, dovada unei cunoasteri ce depaseste limitele umanului ,o cunoastere intuitiva a faptului ca esenta apare in lume intotdeauna ascunsa in nesemnificativ ,este chipul de rob asumat de Hristos,expresie a Kenozei divine. Fara a urmari dobandirea acestei “esente”, fiindca fata porneste la drum fara sa banuiasca macar ca este o cale a desavarsirii la capatul careia o asteapta eliberarea si fericirea, ea devine totusi capabila sa recunoasca esenta ,fara a sti despre ce este vorba ,ea recunoaste ladita ca fiind a sa ,proprie : “ Maica Sfanta Vinere, iata ca mi-am ales lucru pe cat face slujba mea”. Deznodamantul,il cunoastem: ladita se dovedeste a fi un adevarat corn al abundentei ,atat materiale cat si spirituale, caci in final “mama vitrega” va fi invinsa iar existenta in lume sacralizata prin taina cununiei ,ce urmeaza intoarcerii acasa.
In varianta hindusa, fata mosului este izgonita de mama cea rea si ia drumul padurii,ratacind. Pe drum ea intalneste un arbore de bumbac si un bananier pe care ii va curata de frunze uscate—regasim aici simbolul axial ca prefigurare a drumului spre Centru,pe care ea trebuie sa il strabata. Apoi ajunge la un grajd in care se afla o vaca,pe care fata o hraneste. Se stie ca vaca reprezinta un simbol sacru in India , ea este emblema maternitatii prin excelenta ,in stransa legatura cu misterul Marii Mame, al zeitei Sakti.[3] Fiind un animal cu patru picioare,simbolizand stabilitatea ,hranirea vacii poate semnifica “inceputul bun” pus lucrurilor,temelia solida pe care se va construi destinul ei. Continuand drumul,intalneste o alta emblema sacra,planta de tulsi (busuiocul) ,pe care o curata si o uda ,inchinandu-se in fata ei “dupa obiceiul pamantului”.
In final fata ajunge la coliba unui batran ascet,pe care il asteapta sa isi termine meditatia,apoi ii povesteste nenorocirea ei. Inteleptul o povatuieste sa se intoarca acasa,dar inainte de asta o trimite sa se scalde intr-un izvor . Fata se scalda si iese de doua ori mai frumoasa.
Reintalnim astfel simbolismul apelor care dezintegreaza faptura veche si o regenereaza . Mai mult,faptul ca este vorba de un izvor implica intoarcerea la origini si deci,ideea de restaurare.
La plecare,inteleptul ii spune sa isi aleaga o cutie ,iar ea o alege pe “cea mai mica si mai simpla dintre toate”.
Reintorcandu-se acasa, busuiocul ii prevesteste marea fericire care o asteapta ,vaca ii daruieste lapte si bratari facute din cornul ei, ce pot indeplini orice dorinta ( semne ale abundentei pamantesti,dar si ale puterii ,ale nemuririi[4]), bananierul ii da fructe ,arborele de bumbac ii ofera un sari rosu (imbracamintea miresei) . Ajunsa acasa, ea va deschide cutia din care va iesi un tanar print ,cu care se va marita. Desavarsirea este astfel completa ,incununata fiind de hierogamie (caci nu este vorba de un print obisnuit)
Destinul fetei mosului ,fie ea romanca sau indianca, schiteaza un adevar ce iese in evidenta mai ales prin paralelismul fata mosului-fata babei,ce apare in ambele variante.
Fata babei, asa cum stim, va porni la drum cu un singur gand ,cu un tel urmarit aproape fanatic: ea doreste sa obtina si ea bogatiile si norocul surorii ei. Absorbita cu totul de scopul urmarit, ea nu zaboveste nici o clipa in preajma copacilor,a fantanii,a cuptorului . Ea este structural incapabila de slujire,caci slujirea inseamna renuntare la ego,inseamna daruire libera si neinteresata. La fel, la Sf Vineri ea este incapabila sa stapaneasca fiarele,care devin furioase vazand lipsa ei de grija ,este incapabila sa mentina masura corecta. De-a lungul traseului ei,fata babei nu obtine nici o crestere, de nici un fel, desi pleaca cu acest gand in minte.
Atasamentul fanatic fata de scop este exprimat si mai bine in varianta bengaleza: fata nu arunca nici o privire bananierului si celorlalte fiinte,ci o tine “ tot intr-o fuga pana la coliba sihastrului”,pe care il mai si trezeste din meditatie.
Ca si sora ei,este trimisa sa se scalde ,dar iese din apa de doua ori mai urata, caci in ea nu este nimic de regenerat. Apele nu renasc nimic in fata babei,ci doar omoara si ceea ce era. Aceasta se intampla si din cauza lacomiei –dorind sa fie si mai frumoasa calcase interdictia inteleptului de a se cufunda a doua oara. La plecare alege cutia cea mai mare si cea mai frumoasa din care va iesi…un altfel de mire….balaurul care o devoreaza. In varianta romaneasca cele care o devoreaza pe fata babei sunt tocmai fiarele Sf Vineri…ea este devorata de infernalul din lume pe care nu l-a putut stapani si transfigura.
Ceea ce se impune ca semnificatie fundamentala in urma lecturii ambelor basme este caracterul cu totul gratuit al fapturii : sa actionezi nu urmarind un scop anume,vreun folos propriu,ci sa actionezi pur si simplu,complet detasat si fara a astepta nimic in schimb.
Atingerea desavarsirii nu este data de inaltimea aspiratiilor –fata babei stie in fond spre ce tinde ,dar nu realizeaza nimic. Fata mosului,pe de alta parte,nu stie nimic, faptele ei sunt fara finalitate dar ea infaptuieste totul ,realizarea ei este deplina.Ceea ce conteaza in fond este buna asezare ,motivul si felul pornirii la drum. Egoistul si cel dominat de dorinta fructului faptei nu pot avea niciodata o astfel de buna asezare.
Bhagavad-Gita, scriere fundamentala a hindusilor, are in centru tocmai aceasta invatatura a detasarii de fructul faptei :
Faptele mele nu se prind de mine, nu doresc fructul faptei ,cel care ma cunoaste asa nu este inlantuit de faptele lui.
Astfel savarseau faptele ,stiind aceasta, strabunii tai dornici de mantuire, deci savarseste fapta asa cum a fost facuta inainte, de strabuni.
Despre cel ce trece la fapta fara dorinta si hotarare,ale carui fapte sunt arse de focul Cunoasterii,despre el,cei luminati spun ca este un intelept.[5]
O intreaga dialectica arata in Bhagavad –Gita felul in care fapta (actiunea) trece in non-fapta (non-actiune contemplativa) prin dobandirea caracterului sacrificial: a renunta la fructul faptei inseamna totodata a anula consecintele faptei ,care nu mai poate inlantui pentru ca nu mai duce la acumulari karmice. Lumea ca inchisoare si inlantuire a spiritului este astfel depasita.
In basmul hindus accentul cade pe aceasta renuntare la fruct: fiintele intalnite in cale sunt mute ,ele nu o striga pe fata ca in povestea romaneasca ,nu ii promit sa ii ofere vreo rasplata cand se va intoarce. Dar,aceasta nu inseamna ca fata mosului din povestea romaneasca ar urmari vreun folos propriu atunci cand se opreste sa curete padurea , cuptorul care o striga etc.
Este doar o mica diferenta de nuanta, accentul deplansandu-se de pe gratuitatea faptei (basmul hindus) pe capacitatea de slujire (basmul nostru), asa cum reiese si din episodul intrarii in slujba la Sf Vineri ,episod absent din varianta hindusa. O diferenta de nuanta absolut fireasca, avand in vedere ca basmul este altoit la noi pe o structura crestina.
Dar, la fel cum detasarea si faptuirea gratuita a fetei din povestea hindusa este un semn al superioritatii ei in raport cu sora sa, in acelasi mod capacitatea slujirii denota superioritatea fetei mosului din basmul romanesc,caci slujirea este in crestinism marca grijii,a aplecarii superiorului catre inferior, precum Hristos cand spala picioarele ucenicilor.
Dar intre voi sa nu fie astfel ,ci cel mai mare dintre voi sa fie ca cel mai tanar iar capetenia ca acela care slujeste.[6]
In esenta insa, ambele atitudini atesta aceeasi depasire a limitelor ego-ului si o orientare catre altceva ,o depasire a conditiei de rob inerenta lumii si redobandirea chipului liber,imparatesc.
In final ar trebui poate sa ne intrebam cat din noi este fata mosului si cat este fata babei? Poate ca am devenit incapabili de slujire si faptuire gratuita…poate ca...cine stie, mama vitrega nu ne mai pare la fel de vitrega?
Bibliografie: 1) V. Lovinescu “Creanga si creanga de aur”,ed Cartea romaneasca, 1989.
2) Bhagavad –Gita, ed Herald
3) ” Cele doua surori”—colectie de basme din Bengal.
[1] V.Lovinescu “Creanga si creanga de aur”,ed Cartea romaneasca, 1989.
[2] Ibid.
[3] In Bengal Marea Mama este venerata mai ales sub forma zeitei Durga.
[4] Laptele
[5] Bhagavad-Gita, IV 14-15,19.
[6] Luca 22:26.
Fata mosului din Bengal
Basmele sunt prezente in patrimoniul cultural al oricarei traditii, avand,indiferent de spatiul etnic in care apar, o structura comuna, motive si teme asemanatoare. In general ,basmele contin ideea unei calatorii,fie ea propriu –zisa (eroul in cautarea printesei) fie subinteleasa,in orice caz este vorba despre o calatorie dinspre profan spre sacru. Eroul basmului,porneste intotdeauna de la anumite calitati potentiale in virtutea carora el este cel “ales” sa intreprinda calatoria sau sarcina pe care altii nu o pot indeplini. Toate probele pe care alesul trebuie sa le depaseasca in drumul sau au un caracter evident initiatic, depasindu-le,eroul urca din treapta in treapta pana cand atinge propria desavarsire,ilustrata simbolic ca dobandire a printesei,recuperare a soarelui si a lunii etc. Unele basme apar deseori aproape identice in culturi foarte diferite si indepartate spatial ,fiind expresii ale aceluiasi adevar fundamental …un adevar care,vorbind despre trecerea de la profan la sacru, priveste omul si vocatia acestuia,chemarea catre un dincolo de el insusi,un dincolo ce poate fi intrevazut sau “simtit” prin limbajul simbolic al basmelor. Un astfel de adevar fundamental poate imbraca nenumarate haine ,forme ale diferitelor culturi,se poate adapta usor sufletului si mintii celor carora le este adresat, nepierzandu-si cat de putin esentialul ,care este intodeauna universal valabil.
Astfel se face ca basmul romanesc “Fata mosului cea cuminte”,cules de P. Ispirescu, isi are corespondentul intr-un basm de origine bengaleza, “Povestea celor doua surori”.
Stiut fiind ca basmele ascund,dincolo de alegoriile specifice, un talc profund spiritual,sa urmarim realizarea acestui talc in fiecare dintre cele doua variante.
Se facea ca era odata un mos si o baba,fiecare avand cate o fiica : fata babei era lenesa,in timp ce sora ei avea singura grija de casa,fiind pe deasupra persecutata de baba,mama ei vitrega.
Intr-o zi,din rautate,mama vitrega toarna apa peste focul din vatra ,de care fata trebuia sa aiba grija. De aceea, fata mosului va pleca de acasa in cautarea unei scantei ,pentru a reaprinde focul.
Vatra este un simbol axial, ea reprezinta,la nivelul microcosmic al casei, insusi locul central pe unde trece Axa lumii, cea care leaga cerul de pamant, de-a lungul careia coboara influentele spirituale ce hranesc si binecuvanteaza pamantul. Atata timp cat legatura dintre cer si pamant ramane vie,viata se desfasoara firesc, neinstrainata de sine insasi si de centrul ei suprem, principiul divin. Daca legatura este intrerupta ,Centrul este pierdut si se impune o regasire a lui. Stingerea focului vetrei marcheaza asadar un moment de ruptura, moment in care fata mosului isi va incepe cautarea; cautare ce sub alegoria focului material, este mai degraba o cautare a focului spiritual. In interpretarea sa[1],Vasile Lovinescu arata ca este fara indoiala vorba despre un foc spiritual,avand in vedere ca fata mosului pare a zari o scanteie spre rasarit si porneste in cautarea acesteia. Or,in rasarit se afla focul originar niciodata stins,din paradisul terestru ,situat simbolic in Orient.[2] Lovinescu e de parere ca fata mosului afla acest foc spiritual personificat de Sfanta Duminica (Soarele),la casa careia ajunge in cele din urma. In varianta lui Ispirescu nu apare Sf Duminica, ca la Creanga ,ci Sf. Vineri, insa chiar si aici poate fi continuat gandul lui V. Lovinescu ,avand in vedere ca Venus este Luceafarul, asadar “purtatorul de lumina”. Aflarea acestei lumini va face ca la capatul calatorei,fata sa depaseasca conditia de “rob” a lumii acesteia, revenind acasa ca printesa. Desi ea este inainte de toate “fata mosului cea cuminte”,cumintenia ei structurala nu o fereste de caderea sub influenta lumii acesteia,lume care pentru ea ia forma “mamei vitrege”. Ea este realmente roaba acestei mame vitrege si nu se va putea instapani asupra lumii ,nu se va putea elibera de sub tirania mamei vitrege decat la capatul calatoriei,cand isi va recapata demnitatea regala de fiica a “Mosului”.
Dar sa o urmam de-a lungul calatoriei. Asa cum am aratat mai sus,momentul care declanseaza cautarea este stingerea focului din vatra. De frica mamei vitrege,ea pleaca in cautarea unei scantei pentru a-l reaprinde. Pe drum insa,fata isi uita scopul si,tot mergand,ajunge la o padure pe care o va curata de crengile uscate si de omizi. Padurea poate fi privita ca un simbol al labirintului. Ea se afla la inceputul drumului ,la inceputul incercarilor sale prefigurate de aceasta padure uscata. Pe de alta parte,imaginea de mai tarziu a pomilor plini de roade ale caror crengi se apleaca peste ea, emana o adiere paradisiaca.
Urmeaza apoi obisnuitele probe, a apei si apoi cea a focului: fantana pe care o curata,cuptorul pe care il lipeste. Fantana poate,ca simbol, ilustra coborarea in infern ,absolut necesara si premergatoare oricarei ascensiuni.Avand in vedere ca ne aflam intr-un spatiu crestin ,proba fantanii ca descindere in infern poate fi pusa in legatura cu botezul ce presupune momentul anterior al lepadarii de diavol,botez ce va fi urmat apoi de botezul cu foc al cuptorului .
Asimilarea este corecta si din punct de vedere al simbolismului apelor care omoara( omul vechi) si renasc pe cel nou (“imbracat in Hristos”).
Cuptorul ne trimite cu gandul la botezul de foc,ca o cincizecime ce vine sa consacre definitiv ceea ce a fost deja curatit. Este semnificativ aici faptul ca la intoarcere,cuptorul nu ii ofera fetei paine obisnuita,ci azima.
In sfarsit,fata ajunge la Sf Vineri,unde intra in slujba ,angajandu-se sa aiba grija de “puii” acesteia, care sunt : balauri ,serpi,soparle ,naparci. Sare in ochi aici caracterul prin excelenta teluric al “puilor”. Sf. Vineri e o figura paradoxala. Ea aduce parca a reminiscenta precrestina a Marii Mame, si ea este intr-adevar, pentru fata mosului o adevarata mama,in contrast cu cea vitrega.
Ultima proba,cea din casa Sf Vineri ,este si cea care va restitui fetei demnitatea regala a omului asezat in mijlocul creatiei, rege si preot al acesteia.
Sf. Vineri ii spune ca trebuie sa ii hraneasca puii,iar mancarea sa nu fie “nici prea calda,nici prea rece” ,ea trebuie asadar sa mentina o cale de mijloc, a masurii corecte. Se stie ca dreapta socotinta a fost considerata chiar de catre Sfintii Parinti ca fiind cea mai mare dintre virtuti.
Asadar, in casa Sf Vineri fata mosului atinge punctul cel mai inalt al desavarsirii sale.
Aceasta “regalitate” a fetei nu este exprimata explicit ,asa cum se intampla in basmul hindus,in care fata devine regina prin hierogamia finala. In basmul romanesc ea se marita cu un flacau din sat ,nu cu un print fermecat .Totusi,ideea regalitatii este prezenta implicit,in grija fetei fata de puii Sf Vineri : ea stapaneste, imblanzeste fiarele salbatice ; este vorba de insasi demnitatea regala a lui Adam in paradis,pe care ea o reintegreaza astfel. Odata aceasta redobandita,toate ale lumii o slujesc : cuptorul, fantana, padurea, lumea insasi e “imblanzita “ si transfigurata.
Atunci cand vine momentul plecarii de la Sf Vineri ,fata mosului va alege drept plata,precum stim, ladita cea “mai mica si necioplita”.Este din partea ei o proba a smereniei ,dar este poate ,in acelasi timp, dovada unei cunoasteri ce depaseste limitele umanului ,o cunoastere intuitiva a faptului ca esenta apare in lume intotdeauna ascunsa in nesemnificativ ,este chipul de rob asumat de Hristos,expresie a Kenozei divine. Fara a urmari dobandirea acestei “esente”, fiindca fata porneste la drum fara sa banuiasca macar ca este o cale a desavarsirii la capatul careia o asteapta eliberarea si fericirea, ea devine totusi capabila sa recunoasca esenta ,fara a sti despre ce este vorba ,ea recunoaste ladita ca fiind a sa ,proprie : “ Maica Sfanta Vinere, iata ca mi-am ales lucru pe cat face slujba mea”. Deznodamantul,il cunoastem: ladita se dovedeste a fi un adevarat corn al abundentei ,atat materiale cat si spirituale, caci in final “mama vitrega” va fi invinsa iar existenta in lume sacralizata prin taina cununiei ,ce urmeaza intoarcerii acasa.
In varianta hindusa, fata mosului este izgonita de mama cea rea si ia drumul padurii,ratacind. Pe drum ea intalneste un arbore de bumbac si un bananier pe care ii va curata de frunze uscate—regasim aici simbolul axial ca prefigurare a drumului spre Centru,pe care ea trebuie sa il strabata. Apoi ajunge la un grajd in care se afla o vaca,pe care fata o hraneste. Se stie ca vaca reprezinta un simbol sacru in India , ea este emblema maternitatii prin excelenta ,in stransa legatura cu misterul Marii Mame, al zeitei Sakti.[3] Fiind un animal cu patru picioare,simbolizand stabilitatea ,hranirea vacii poate semnifica “inceputul bun” pus lucrurilor,temelia solida pe care se va construi destinul ei. Continuand drumul,intalneste o alta emblema sacra,planta de tulsi (busuiocul) ,pe care o curata si o uda ,inchinandu-se in fata ei “dupa obiceiul pamantului”.
In final fata ajunge la coliba unui batran ascet,pe care il asteapta sa isi termine meditatia,apoi ii povesteste nenorocirea ei. Inteleptul o povatuieste sa se intoarca acasa,dar inainte de asta o trimite sa se scalde intr-un izvor . Fata se scalda si iese de doua ori mai frumoasa.
Reintalnim astfel simbolismul apelor care dezintegreaza faptura veche si o regenereaza . Mai mult,faptul ca este vorba de un izvor implica intoarcerea la origini si deci,ideea de restaurare.
La plecare,inteleptul ii spune sa isi aleaga o cutie ,iar ea o alege pe “cea mai mica si mai simpla dintre toate”.
Reintorcandu-se acasa, busuiocul ii prevesteste marea fericire care o asteapta ,vaca ii daruieste lapte si bratari facute din cornul ei, ce pot indeplini orice dorinta ( semne ale abundentei pamantesti,dar si ale puterii ,ale nemuririi[4]), bananierul ii da fructe ,arborele de bumbac ii ofera un sari rosu (imbracamintea miresei) . Ajunsa acasa, ea va deschide cutia din care va iesi un tanar print ,cu care se va marita. Desavarsirea este astfel completa ,incununata fiind de hierogamie (caci nu este vorba de un print obisnuit)
Destinul fetei mosului ,fie ea romanca sau indianca, schiteaza un adevar ce iese in evidenta mai ales prin paralelismul fata mosului-fata babei,ce apare in ambele variante.
Fata babei, asa cum stim, va porni la drum cu un singur gand ,cu un tel urmarit aproape fanatic: ea doreste sa obtina si ea bogatiile si norocul surorii ei. Absorbita cu totul de scopul urmarit, ea nu zaboveste nici o clipa in preajma copacilor,a fantanii,a cuptorului . Ea este structural incapabila de slujire,caci slujirea inseamna renuntare la ego,inseamna daruire libera si neinteresata. La fel, la Sf Vineri ea este incapabila sa stapaneasca fiarele,care devin furioase vazand lipsa ei de grija ,este incapabila sa mentina masura corecta. De-a lungul traseului ei,fata babei nu obtine nici o crestere, de nici un fel, desi pleaca cu acest gand in minte.
Atasamentul fanatic fata de scop este exprimat si mai bine in varianta bengaleza: fata nu arunca nici o privire bananierului si celorlalte fiinte,ci o tine “ tot intr-o fuga pana la coliba sihastrului”,pe care il mai si trezeste din meditatie.
Ca si sora ei,este trimisa sa se scalde ,dar iese din apa de doua ori mai urata, caci in ea nu este nimic de regenerat. Apele nu renasc nimic in fata babei,ci doar omoara si ceea ce era. Aceasta se intampla si din cauza lacomiei –dorind sa fie si mai frumoasa calcase interdictia inteleptului de a se cufunda a doua oara. La plecare alege cutia cea mai mare si cea mai frumoasa din care va iesi…un altfel de mire….balaurul care o devoreaza. In varianta romaneasca cele care o devoreaza pe fata babei sunt tocmai fiarele Sf Vineri…ea este devorata de infernalul din lume pe care nu l-a putut stapani si transfigura.
Ceea ce se impune ca semnificatie fundamentala in urma lecturii ambelor basme este caracterul cu totul gratuit al fapturii : sa actionezi nu urmarind un scop anume,vreun folos propriu,ci sa actionezi pur si simplu,complet detasat si fara a astepta nimic in schimb.
Atingerea desavarsirii nu este data de inaltimea aspiratiilor –fata babei stie in fond spre ce tinde ,dar nu realizeaza nimic. Fata mosului,pe de alta parte,nu stie nimic, faptele ei sunt fara finalitate dar ea infaptuieste totul ,realizarea ei este deplina.Ceea ce conteaza in fond este buna asezare ,motivul si felul pornirii la drum. Egoistul si cel dominat de dorinta fructului faptei nu pot avea niciodata o astfel de buna asezare.
Bhagavad-Gita, scriere fundamentala a hindusilor, are in centru tocmai aceasta invatatura a detasarii de fructul faptei :
Faptele mele nu se prind de mine, nu doresc fructul faptei ,cel care ma cunoaste asa nu este inlantuit de faptele lui.
Astfel savarseau faptele ,stiind aceasta, strabunii tai dornici de mantuire, deci savarseste fapta asa cum a fost facuta inainte, de strabuni.
Despre cel ce trece la fapta fara dorinta si hotarare,ale carui fapte sunt arse de focul Cunoasterii,despre el,cei luminati spun ca este un intelept.[5]
O intreaga dialectica arata in Bhagavad –Gita felul in care fapta (actiunea) trece in non-fapta (non-actiune contemplativa) prin dobandirea caracterului sacrificial: a renunta la fructul faptei inseamna totodata a anula consecintele faptei ,care nu mai poate inlantui pentru ca nu mai duce la acumulari karmice. Lumea ca inchisoare si inlantuire a spiritului este astfel depasita.
In basmul hindus accentul cade pe aceasta renuntare la fruct: fiintele intalnite in cale sunt mute ,ele nu o striga pe fata ca in povestea romaneasca ,nu ii promit sa ii ofere vreo rasplata cand se va intoarce. Dar,aceasta nu inseamna ca fata mosului din povestea romaneasca ar urmari vreun folos propriu atunci cand se opreste sa curete padurea , cuptorul care o striga etc.
Este doar o mica diferenta de nuanta, accentul deplansandu-se de pe gratuitatea faptei (basmul hindus) pe capacitatea de slujire (basmul nostru), asa cum reiese si din episodul intrarii in slujba la Sf Vineri ,episod absent din varianta hindusa. O diferenta de nuanta absolut fireasca, avand in vedere ca basmul este altoit la noi pe o structura crestina.
Dar, la fel cum detasarea si faptuirea gratuita a fetei din povestea hindusa este un semn al superioritatii ei in raport cu sora sa, in acelasi mod capacitatea slujirii denota superioritatea fetei mosului din basmul romanesc,caci slujirea este in crestinism marca grijii,a aplecarii superiorului catre inferior, precum Hristos cand spala picioarele ucenicilor.
Dar intre voi sa nu fie astfel ,ci cel mai mare dintre voi sa fie ca cel mai tanar iar capetenia ca acela care slujeste.[6]
In esenta insa, ambele atitudini atesta aceeasi depasire a limitelor ego-ului si o orientare catre altceva ,o depasire a conditiei de rob inerenta lumii si redobandirea chipului liber,imparatesc.
In final ar trebui poate sa ne intrebam cat din noi este fata mosului si cat este fata babei? Poate ca am devenit incapabili de slujire si faptuire gratuita…poate ca...cine stie, mama vitrega nu ne mai pare la fel de vitrega?
Bibliografie: 1) V. Lovinescu “Creanga si creanga de aur”,ed Cartea romaneasca, 1989.
2) Bhagavad –Gita, ed Herald
3) ” Cele doua surori”—colectie de basme din Bengal.
[1] V.Lovinescu “Creanga si creanga de aur”,ed Cartea romaneasca, 1989.
[2] Ibid.
[3] In Bengal Marea Mama este venerata mai ales sub forma zeitei Durga.
[4] Laptele
[5] Bhagavad-Gita, IV 14-15,19.
[6] Luca 22:26.
duminică, 3 februarie 2008
Viorel Roşca "Timpul Ţigăncilor lui Mircea Eliade"
Timpul ţigăncilor lui Mircea Eliade
Am găsit la un moment dat întrun interviu oferit de Mircea Eliade, o dorinţă puternică a sa de decondiţionare, ori altfel zis, o revoltă împotriva condiţionării. Era vorba de încercarea de a face contrariul a ceea ce îi impunea Karma. Voia să rupă ciclul înlănţuirilor. De altfel ciclul Karmic este însusi timpul, pierderea noastră în trecut prin amintire si revărsare în viitor prin urmărirea fructului actelor. Ori noi trebuie să alegem prezentul, care astfel devine etern, neînvins de nimic si de nimeni. Oare nu asa a procedat Zeus când i-a neutralizat puterea de creaţie lui Cronos-timpul, pentru a deveni el însusi stăpân si nemuritor? Căci Cronos crează şi distruge în acelaşi timp. Dacă ar fi avut puterea în continuare, Cronos l-ar fi mîncat pe Zeus, fiul său, aşa cum şi pe noi ne consumă timpul. Pentru că şi noi suntem în aceeaşi situatie cu tânărul zeu. Ce legătură are aceasta, veti zice, cu nuvela "La ţigănci" de Mircea Eliade? Păi are, pentru că profesorul de pian Gavrilescu este pus să aleagă aleagă între trei personaje feminine ce simbolizează trecutul, prezentul si viitorul. El trebuia să ghicească ţiganca, adică prezentul. Numai că numele celei căutate, ţiganca, induce în eroare, suprapune încă un văl realităţii. Iar Gvrilescu cade pradă aparenţelor, alegând la început fata negricioasă. Ori ţiganca, este doar un nume si ca orice nume, se suprapune unei esenţe ascunzând-o. Cuvântul, care este Maya, ascunde şi revelează, leagă şi dezleagă în acelaşi timp. Ca nume adăugat, suprapus, ascunde, ca simbol el revelează un sens, o realitate, celui ce deţine ştiinţa cheilor. De altfel jocul este, cum spune şi textul, un "de-a v-aţi ascunselea" în care adevărata ţigancă se acunde după una din cele trei tinere pentru a fi dezvăluită. Jocul este încurcat şi îl trăim cu toţii în fiecare clipă. Este cum spune însuşi autorul, un joc al ielelor, care ne prind ca într-o horă nebună, ne ameţesc, ne zăpăcesc, aruncându-ne dintr-o ţesătură spatio-temporală în alta. Cele trei iele au dublă functionalitate. Sunt în acelaşi timp cele trei gune (tendinţe) ale naturii: Tamas, Rajas şi Sattva, baba de la intrare fiind Mulaprakriti, Mu-Dvei (zeiţa rădăcină), natura nemanifestată şi compactantă, stăpâna celor trei, care sunt propriile ei tendinţe, manifestări; mai sunt însă şi cele trei moire:
Lachesis-trecutul, naşterea, copilăria, Clotho-prezentul, împlinirea, mireasa (mmoira=mira) şi Atropos-viitorul, în final cea care taie firul necesităţii.
Revenind la tema confuziei ce pare a stăpânii lumea nuvelei, se adaugă cea provocată de nerespectarea simbolismului culorilor celor trei gune. De fapt, Tamas are culoarea albă Rajas pe cea roşie, iar Sattva este neagră. Ori în nuvelă, culorile sunt schimbate, inducănd în eroare, sporind confuzia, într-o lume şi aşa a confuziilor. Sattva (adică ţiganca) are culoarea roşie (fata cu părul roşcat), Tamas culoarea neagră (fata cu pielea negricioasă), iar Rajas e albă (fata cu tenul alb). De fapt literatura mai aşează întotdeauna un văl peste lucruri şi aşa ascunse, regulă de la care nu se abate nici nuvela de faţă.
Să vedem cum funcţionează cele trei gune şi motivele primei alegeri a profesorului de pian, melancolic, un alt Tristan, cum vom vedea.
Tamas, este întunecare şi ignoranţă, depresiune a minţii. Ori momentul în care Gavrilescu intră la ţigănci, e dominat de Tamas, de amintirea unei tragedii a tinereţii când a pierdut-o pe Hildegard datorită Elsei. Ori Hildegard, este Isolda, Elyst, adică "obiect de contemplare", adică "sinele", Atman, Purusha. Ori aşa cum Tristan a pierdut-o pe Isolda, înlocuind-o cu un substitut, o dublură, profesorul nostru a pierdut-o pe Hildegard, pentru Elsa, care poartă doar numele lui Elsyt, e doar aparenţă. Desigur, amintirea ar putea fi apreciată ca nostalgie, ca melancolie, dor metafizic, dacă n-ar fi însoţită de disperarea care nu-l lasă pe profesor să aleagă lucid. Altfel ar fi fost dacă "melancolia" era însoţită de speranţă. Deci, stăpânit de Tamas, de o amintire dramatică, de trecut, el alege prima dată fata negricioasă, adică Tamas. Trecutul, întunecarea care-l va stăpânii în continuare.
Rajas este actiunea febrilă, orientată spre viitor, e o tendinţă expansivă, ce ne risipeşte în lumea multiplului, sustrăgându-ne permanent de la scopul nostru, găsirea sinelui, care e mereu amânată într-un viitor incert. Ca să vedeţi mai bine cum se manifestă această tendinţă în lume, observaţi că cea mai întinsă împărăţie din lume la această oră are culoarea rosie. Să nu uităm că marxismul (ideologia acestei împărătii) cere acţiuni hotărâte în prezent sacrificănd generaţii întregi, promiţănd un viitor paradisiac. Că insuccesul acestei mentalităţi e clar, o dovedeste desfăşurarea evenimentelor, acolo unde Rajas a atins apogeul, unde iluziile se destramă, ca şi împărăţia roşie ce nu poate fi eternă. Dea Domnul să se atomizeze fără ca energia degajată să ne atingă.
Sattva este tendinţa ascendentă, luminozitate. Atunci, când intelectul e plin de Sattva, de seninătate si linişte, poate contempla spiritul, Atman, Purusha. Sau în nuvelă, Hildegard. Culoarea reală a gunei Sattva este negrul, constituind al doilea motiv al primei alegeri a eroului nostru.
Dar totul e o înşelăciune, simbolismul cromatic fiind schimbat pentru a înşela. Dar de ce are Sattva culoarea neagră? Pentru că trimite către principiu, Atman, nemanifestat. Ori culoarea nemanifestatului este negrul, lipsa de atribute, în cazul nostru de culoare. Atman nu e negru, neavând calităţi sensibile, deci nefiind descriptibil e simbolizat cu această "culoare". Ca în cazul găurilor negre din care nu scapă nici măcar o rază, puncte negre pe bolta strălucitoare.
Să vedem acum care a fost motivaţia celei de-a doua alegeri. În primul rând el nu se mai putea concentra în prezent pentru a judeca atent, întrucât aşa cum spune grecoaica la un moment dat: "Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.". În al doilea rând, considera că orice trebuia ales, numai fata cu părul roşu nu. De ce, am văzut. Mai trebuie adăugat că şi în acest caz e vorba de o amăgire, de o substitutie de simboluri pentru a induce în eroare. Profesorul de pian a ales-o pe tânăra cu tenul alb. Ori ea era Rajas, mascată însă, camuflată dintr-un motiv pe care îl cunoaştem. Ce a urmat după a doua alegere ştim foarte bine din nou. Prins în joc, Gavrilescu este aruncat în alt timp ca într-o altă existenţă. Este buimăcit, nu se poate împăca cu evidenţa, cu incredibilul.
Hotărât să ceară socotală ţigăncilor pentru încurcăturile ce i le aduseseră, s-a întors unde au început pregătirile eroului. M-am gândit deseori ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost pus din nou în faţa alegerii. Poate uitase experienţa trecută , poate ar fi făcut optiunea cuvenită. N-a mai fost însă nevoie. De ce? Fetele dormeau. Adică gunele amorţiseră, intraseră în indistincţie, în nemanifestare retrăgându-se în Mula-Prakriti, Mu-Devi, zeiţa rădăcină. Este aici un iz de sârsit de lume, de stingere. Când munţii se strâng ori se desfăşoară ca un caer de lână.
Este momentul eliberării lui Purusha, Atman, Isolda, Hildegard. Atunci intelectul intră într-o stare de contemplaţie, stare în care îl găsim si pe profesor în faţa lui Hildegard: "Gavrilescu o privea adânc, concentrat".
Cuvintele lui Mircea Eliade sunt aproape tehnice. Starea de Samadhi se obţine prin concentrare=dharana. Este momentul trezirii din vis în faţa realităăţii ultime. Şi era frumoasă…! Cum spune basmul "la soare te puteai uita, dar la dânsa ba." Poate de aceea grecoaica îi spusese eroului "ar fi fost atât de frumos". Pe profesor, inerţia şi ineditul îl împiedică încă să deosebească visul de realitate şi să se dumirească. Hildegard îl întrebase mai devreme: "E adevărat? Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acuma de curând?" E adevărat că nu înţelegi?". Iar când Gavrilescu se mai dumireşte adaugă: "Se întâmplă ceva cu mine şi nu ştiu ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul aş crede că visez". Găseşti aici ceva din uimirea omului care pierzând numele şi formele sale pieritoare, se descoperă pe sine, dincolo de toate acestea. Pentru cel care crezuse prea mult în ele, se petrece o tragedie. El continuă să fie în iluzie şi cu greu se smulge din ea. "Toţi visăm, spuse Hildegard. Aşa începe. Ca într-un vis." Ca într-un vis… Dar nu mai e vis ci trezirea în eternul prezent. Pentru a ne ajuta în inţelegerea tainei, autorul mai spune prin barbă, că "nemţoaica" adică Hildegard, nu adoarme niciodată. Dacă ar adormi principiul , totul ar deveni un haos, o fărădelege, o dezordine. El veghează şi aşteaptă. "De când te aştept", mai spune Hildegard. Gavrilescu este aşteptat şi ajutat. El s-a mântuit nu atât prin merit cât prin har. Dar nu prin har si prin ajutorul dat de Beatrice ajunge Dante în Paradis?
Nu aşa, a ajuns el, în Empireu pentru a contempla divinitatea?
Ţinutul suprem ne aşteaptă, iar noi trecem dintr-un vis în altul, luându-le drept realităţi.
Am găsit la un moment dat întrun interviu oferit de Mircea Eliade, o dorinţă puternică a sa de decondiţionare, ori altfel zis, o revoltă împotriva condiţionării. Era vorba de încercarea de a face contrariul a ceea ce îi impunea Karma. Voia să rupă ciclul înlănţuirilor. De altfel ciclul Karmic este însusi timpul, pierderea noastră în trecut prin amintire si revărsare în viitor prin urmărirea fructului actelor. Ori noi trebuie să alegem prezentul, care astfel devine etern, neînvins de nimic si de nimeni. Oare nu asa a procedat Zeus când i-a neutralizat puterea de creaţie lui Cronos-timpul, pentru a deveni el însusi stăpân si nemuritor? Căci Cronos crează şi distruge în acelaşi timp. Dacă ar fi avut puterea în continuare, Cronos l-ar fi mîncat pe Zeus, fiul său, aşa cum şi pe noi ne consumă timpul. Pentru că şi noi suntem în aceeaşi situatie cu tânărul zeu. Ce legătură are aceasta, veti zice, cu nuvela "La ţigănci" de Mircea Eliade? Păi are, pentru că profesorul de pian Gavrilescu este pus să aleagă aleagă între trei personaje feminine ce simbolizează trecutul, prezentul si viitorul. El trebuia să ghicească ţiganca, adică prezentul. Numai că numele celei căutate, ţiganca, induce în eroare, suprapune încă un văl realităţii. Iar Gvrilescu cade pradă aparenţelor, alegând la început fata negricioasă. Ori ţiganca, este doar un nume si ca orice nume, se suprapune unei esenţe ascunzând-o. Cuvântul, care este Maya, ascunde şi revelează, leagă şi dezleagă în acelaşi timp. Ca nume adăugat, suprapus, ascunde, ca simbol el revelează un sens, o realitate, celui ce deţine ştiinţa cheilor. De altfel jocul este, cum spune şi textul, un "de-a v-aţi ascunselea" în care adevărata ţigancă se acunde după una din cele trei tinere pentru a fi dezvăluită. Jocul este încurcat şi îl trăim cu toţii în fiecare clipă. Este cum spune însuşi autorul, un joc al ielelor, care ne prind ca într-o horă nebună, ne ameţesc, ne zăpăcesc, aruncându-ne dintr-o ţesătură spatio-temporală în alta. Cele trei iele au dublă functionalitate. Sunt în acelaşi timp cele trei gune (tendinţe) ale naturii: Tamas, Rajas şi Sattva, baba de la intrare fiind Mulaprakriti, Mu-Dvei (zeiţa rădăcină), natura nemanifestată şi compactantă, stăpâna celor trei, care sunt propriile ei tendinţe, manifestări; mai sunt însă şi cele trei moire:
Lachesis-trecutul, naşterea, copilăria, Clotho-prezentul, împlinirea, mireasa (mmoira=mira) şi Atropos-viitorul, în final cea care taie firul necesităţii.
Revenind la tema confuziei ce pare a stăpânii lumea nuvelei, se adaugă cea provocată de nerespectarea simbolismului culorilor celor trei gune. De fapt, Tamas are culoarea albă Rajas pe cea roşie, iar Sattva este neagră. Ori în nuvelă, culorile sunt schimbate, inducănd în eroare, sporind confuzia, într-o lume şi aşa a confuziilor. Sattva (adică ţiganca) are culoarea roşie (fata cu părul roşcat), Tamas culoarea neagră (fata cu pielea negricioasă), iar Rajas e albă (fata cu tenul alb). De fapt literatura mai aşează întotdeauna un văl peste lucruri şi aşa ascunse, regulă de la care nu se abate nici nuvela de faţă.
Să vedem cum funcţionează cele trei gune şi motivele primei alegeri a profesorului de pian, melancolic, un alt Tristan, cum vom vedea.
Tamas, este întunecare şi ignoranţă, depresiune a minţii. Ori momentul în care Gavrilescu intră la ţigănci, e dominat de Tamas, de amintirea unei tragedii a tinereţii când a pierdut-o pe Hildegard datorită Elsei. Ori Hildegard, este Isolda, Elyst, adică "obiect de contemplare", adică "sinele", Atman, Purusha. Ori aşa cum Tristan a pierdut-o pe Isolda, înlocuind-o cu un substitut, o dublură, profesorul nostru a pierdut-o pe Hildegard, pentru Elsa, care poartă doar numele lui Elsyt, e doar aparenţă. Desigur, amintirea ar putea fi apreciată ca nostalgie, ca melancolie, dor metafizic, dacă n-ar fi însoţită de disperarea care nu-l lasă pe profesor să aleagă lucid. Altfel ar fi fost dacă "melancolia" era însoţită de speranţă. Deci, stăpânit de Tamas, de o amintire dramatică, de trecut, el alege prima dată fata negricioasă, adică Tamas. Trecutul, întunecarea care-l va stăpânii în continuare.
Rajas este actiunea febrilă, orientată spre viitor, e o tendinţă expansivă, ce ne risipeşte în lumea multiplului, sustrăgându-ne permanent de la scopul nostru, găsirea sinelui, care e mereu amânată într-un viitor incert. Ca să vedeţi mai bine cum se manifestă această tendinţă în lume, observaţi că cea mai întinsă împărăţie din lume la această oră are culoarea rosie. Să nu uităm că marxismul (ideologia acestei împărătii) cere acţiuni hotărâte în prezent sacrificănd generaţii întregi, promiţănd un viitor paradisiac. Că insuccesul acestei mentalităţi e clar, o dovedeste desfăşurarea evenimentelor, acolo unde Rajas a atins apogeul, unde iluziile se destramă, ca şi împărăţia roşie ce nu poate fi eternă. Dea Domnul să se atomizeze fără ca energia degajată să ne atingă.
Sattva este tendinţa ascendentă, luminozitate. Atunci, când intelectul e plin de Sattva, de seninătate si linişte, poate contempla spiritul, Atman, Purusha. Sau în nuvelă, Hildegard. Culoarea reală a gunei Sattva este negrul, constituind al doilea motiv al primei alegeri a eroului nostru.
Dar totul e o înşelăciune, simbolismul cromatic fiind schimbat pentru a înşela. Dar de ce are Sattva culoarea neagră? Pentru că trimite către principiu, Atman, nemanifestat. Ori culoarea nemanifestatului este negrul, lipsa de atribute, în cazul nostru de culoare. Atman nu e negru, neavând calităţi sensibile, deci nefiind descriptibil e simbolizat cu această "culoare". Ca în cazul găurilor negre din care nu scapă nici măcar o rază, puncte negre pe bolta strălucitoare.
Să vedem acum care a fost motivaţia celei de-a doua alegeri. În primul rând el nu se mai putea concentra în prezent pentru a judeca atent, întrucât aşa cum spune grecoaica la un moment dat: "Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.". În al doilea rând, considera că orice trebuia ales, numai fata cu părul roşu nu. De ce, am văzut. Mai trebuie adăugat că şi în acest caz e vorba de o amăgire, de o substitutie de simboluri pentru a induce în eroare. Profesorul de pian a ales-o pe tânăra cu tenul alb. Ori ea era Rajas, mascată însă, camuflată dintr-un motiv pe care îl cunoaştem. Ce a urmat după a doua alegere ştim foarte bine din nou. Prins în joc, Gavrilescu este aruncat în alt timp ca într-o altă existenţă. Este buimăcit, nu se poate împăca cu evidenţa, cu incredibilul.
Hotărât să ceară socotală ţigăncilor pentru încurcăturile ce i le aduseseră, s-a întors unde au început pregătirile eroului. M-am gândit deseori ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost pus din nou în faţa alegerii. Poate uitase experienţa trecută , poate ar fi făcut optiunea cuvenită. N-a mai fost însă nevoie. De ce? Fetele dormeau. Adică gunele amorţiseră, intraseră în indistincţie, în nemanifestare retrăgându-se în Mula-Prakriti, Mu-Devi, zeiţa rădăcină. Este aici un iz de sârsit de lume, de stingere. Când munţii se strâng ori se desfăşoară ca un caer de lână.
Este momentul eliberării lui Purusha, Atman, Isolda, Hildegard. Atunci intelectul intră într-o stare de contemplaţie, stare în care îl găsim si pe profesor în faţa lui Hildegard: "Gavrilescu o privea adânc, concentrat".
Cuvintele lui Mircea Eliade sunt aproape tehnice. Starea de Samadhi se obţine prin concentrare=dharana. Este momentul trezirii din vis în faţa realităăţii ultime. Şi era frumoasă…! Cum spune basmul "la soare te puteai uita, dar la dânsa ba." Poate de aceea grecoaica îi spusese eroului "ar fi fost atât de frumos". Pe profesor, inerţia şi ineditul îl împiedică încă să deosebească visul de realitate şi să se dumirească. Hildegard îl întrebase mai devreme: "E adevărat? Tu încă nu înţelegi? Nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat, acuma de curând?" E adevărat că nu înţelegi?". Iar când Gavrilescu se mai dumireşte adaugă: "Se întâmplă ceva cu mine şi nu ştiu ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul aş crede că visez". Găseşti aici ceva din uimirea omului care pierzând numele şi formele sale pieritoare, se descoperă pe sine, dincolo de toate acestea. Pentru cel care crezuse prea mult în ele, se petrece o tragedie. El continuă să fie în iluzie şi cu greu se smulge din ea. "Toţi visăm, spuse Hildegard. Aşa începe. Ca într-un vis." Ca într-un vis… Dar nu mai e vis ci trezirea în eternul prezent. Pentru a ne ajuta în inţelegerea tainei, autorul mai spune prin barbă, că "nemţoaica" adică Hildegard, nu adoarme niciodată. Dacă ar adormi principiul , totul ar deveni un haos, o fărădelege, o dezordine. El veghează şi aşteaptă. "De când te aştept", mai spune Hildegard. Gavrilescu este aşteptat şi ajutat. El s-a mântuit nu atât prin merit cât prin har. Dar nu prin har si prin ajutorul dat de Beatrice ajunge Dante în Paradis?
Nu aşa, a ajuns el, în Empireu pentru a contempla divinitatea?
Ţinutul suprem ne aşteaptă, iar noi trecem dintr-un vis în altul, luându-le drept realităţi.
Viorel Rosca "Între goim şi untermensch"
Între goim si untermensch
Asistăm de la o vreme la o nouă ofensivă pe tema holocaustului. Popoare întregi sunt culpabilizate pentru faptele câtorva mii de oameni de acum şaizeci de ani. Această recrudescenţă a temei exprimă în primul rând teama bolnăvicioasă a israeliţilor de o posibilă, dar improbabilă, repetare a evenimentelor de la milocul secolului XX. Ceea ce nu exprimă în ultimă instanţă decât conştientizarea parţiala a propriei neampliniri, orice teamă fiind hranită din proiectarea umbrei asupra duşmanului , adică transferul psihic al neamplinitului, al femininului (Adamah, polul de inca-ne lumină)[1] , pe care nu ai început să-l integrezi în fiinţa ta. În dorinta de a te vedea luminos, solar, ignori, inconstient de obicei, umbra. Neasumand-o, trebuie s-o proiectezi (ca o necessitate psihică) asupra duşmanului, duşman care trebuie satanizat, desconsiderat, tratat ca o specie inferioară.
Istoria este veche. Încă din Talmud, Israelul ca neam desemna pe orice străin prin termenul goim care desemna ne-evreul, prin definiţie, o specie inferioară, distanţa dintre evreu si goim fiind ca aceea dintre om si animal. Dar să nu uităm că termenul evreu nu sxprima atât o etnie cât mai repede o stare spirituală. Cand Avraam trece Eufratul către Palestina, ţara făgăduită, el capătă atributul de eber care insemna în ebraică om al trecerii . Nu însemna doar trecerea fluviului ci şi o trecere in interiorul propriei fiinţe de la matricea de apa[2] , potenţialul energiilor animale din noi, la matricea de foc, Duhul, Sinele, ca o reamintire a unei parţi din noi faţă de care după cădere suntem în exil. Trecerea prin Poarta Oamenilor [3]constituie esenţa conceptului de eber , ceea ce presupune trecerea de la animal ca stadiu primar (asa cum e omul la nastere) la om ca stadiu superior care la naştere este om doar potenţial. În aceasta constă procesul verticalizarii omului, ca în enigma Sfinxului, adica trecerea de la mersul pe patru picioare la cel pe două picioare. De aceea într-un fel doar spiritual diferenta dintre eber si goim este aceea dintre om si animal, dar nu se aplică la neamuri în totalitatea lor ci doar la personae, în funcţie de propria realizare spirituală. Deja cel care a devenit eber îşi asumă ne-âmplinitul, îl conştientizează şi nu-l mai proiectează asupra altora. Când am un conflict cu cineva pe care cred că merită să-l dispreţuiesc , mă gândesc că măcar o parte din mine trebuie să arate ca acela. Că persoanele pe care le întâlnim spun ceva despre noi. Chiar atunci când creştinii îi acuză pe israeliţi de răstignirea lui Iisus Hristos nu realizează că fac acest lucru când păcătuiesc şI nu înteleg o situaţie de viaţă în lumina învaţăturii sale. Mai mult, Hristos reprezintă elmentul spiritual care coboară în lume si pe care omul exterior tinde să-l suprime. Personalitatea exterioară, ego-ul, determinaţiile, dacă primesc toată energia nostră ucid Sinele, Duhul, de fapt doar îl stâlcesc, îl urâţesc, El neputănd pieri căci este chipul divin din noi. Ori determinaţiile nu sunt altceva decât cămila care nu poate trece prin urechile acului, adică prin poarta strâmtă, Ianua Coeli, Poarta Cerului. Pentru omul aflat în eroare, care alege Ego-ul în defavoarea Sinelui, celălalt devine prilej de neliniste si angoasă şi îşi proiectează asupra acestuia umbra. De obicei o asemenea atitudine crează in jur o imagine în oglindă. O astfel de imagine in oglindă este nazistul untermensch, adică sub-omul. Pentru nazism non-arianul este sub-omul, între între arian si untermensch existând distanţa dintre om şi snimal. Prin urmare goim si untermensch exprima de o parte şi de alta a oglinzii aceeaşi realitate. În loc să reprezinte un etaj al fiinţei noastre, care trebuie depăsit, el reprezintă o eludare a problemei transferând-o asupra celuilalt. Cum spunea Annick de Souzenelle[4] duşmanul nu poate fi decăt distrus. Adversarul însă poate fi înţeles şi astfel integrat deoarece realizăm că el reprezintă proiecţia unei părţi din noi. Dacă integrăm adversarul interior, cel exterior dispare ca prin minune. Asta îmi aduce aminte de o poveste despre Dalai-Lama întâmplată acum căţiva ani. O delegaţie a guvernului israelian îl întâlneşte pe conducătorul spiritual tibetan, ajungând să discute la un moment dat despre invazia chineză. Atunci invitaţii îl întreabă de ce nu au opus acestei invazii o forţă armată care să apereTibetul. Atunci Dalai-Lama a dat un răspuns dezarmant pentru logica matricii de apă : pentru noi, chinezii reprezintă doar duşmanul exterior, adică expresia propriei umbre.
Astfel, ceea ce i se întâmplă unui om sau unui popor nu e ceva gratuit pentru care merită să se vaite, ci ceva care trebuie înţeles şi asumat. Rămâne acum de stabilit dacă naziştii pot fi consideraţi un fel de îngeri exterminatori care exprimă voinţa divină. Pentru asta o să facem o mică incursiune în istorie. În anul 587 - Î.Hr. a avut loc cucerirea Palestinei de către babilonieni, Israel este luat în robie, trăieşte chinuri cumplite, Sionul este distrus, dar mai ales Templul lui Solomon, inima spirituală a acestuia, este distrus şi prădat. În aceste împrejurări tragice proorocul Ezdra[5] este nedumerit de ce poporul ales este pedepsit pentru nelegiuirile sale de către un popor cu nimic mai breaz ca el, şi de ce sunt pedepsiţi chiar şi cei nevinovaţi. Atunci prin trimisul său Uriel, Yahwe îi transmite profetului său că nu poţi pricepe tainele cereşti plecând de la realităţile pămân-teşti că numai prin revelaţie omul poate înţelege logica divină. Redusă la un nivel moralist logica divină pare de neânţeles din perspectiva istoriei pământeşti.
Desigur asta se aplică şi la noi. Comunismul, închisorile politice, suferinţa poporului, pot fi puse pe seama unora sau a altora(ruşii, evreii comunizanţi, marile puteri) dar asta nu ar însemna mare lucru în economia reală a fenomenului şi ne-ar prelungi agonia sufleteasca. Mai bine am stabili propria noastră contribuţie, criza elitelor, starea spirituală precară, secularizarea accelerată, pe fondul unui triumfalism bisericesc de neacceptat când noi ştim unde ne aflăm în realitate. A da vina unii pe alţii(evreii pe fasciştii de diverse culori, românii pe evrei sau pe ruşi) este expresia neasumării responsabilităţii reale a fiecăruia la propria stare spirituală, cea care generează de fapt suferinţa.
Doresc să închei cu o idee a aceleaşi Annick de Souzenelle: ura faţă de celălalt este o fiară feroce la fel de ascunsă şi gata să muşte şi să ucidă; intoleranţa, sadismele, abuzurile, torturile , crimele de orice fel sunt nişte hoarde sălbatice care se târăsc în inconştientul tenebros al popoarelor[6] şi aş adăuga eu că doar dacă le extirpăm de acolo ele nu vor mai reveni. Mă îndoiesc deoarece nu văd această preocupare în viaţa popoarelor.
[1] - Adamah este în tradiţia esoterică ebraică (qabbala) ‚tărâna din care a fost creat Adam şi care constituie polul feminin cu care omul trebuie să se cunune pentru a fi întreg.
[2] - În tradiţie cosmosul şi omul sunt reprezentaţi simbolic prin Arborele Sephirot-urilor structurat pe 3 mari nivele : matricea divină formată din sephiroturile Kheter-Hokhmah-Binah, matricea spirituală(sau de foc) formată din sophiroturile Hesed-Din-Tipheret, şi matricea de apă, potenţialul energiilor animale şi psihice.
[3]- Poarta oamenilor reprezenta în tradiţie trecerea de la matricea de apă la matricea de foc, adică de la condiţia animală la cea cu adevărat umană.
[4] -Annick de Souzenelle, Oedip Interior Ed. Amarcocord 1999
[5] - Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină Ed Humanitas 1998, trad. Petru Creţia şi Cristian Bădiliţă p.23-29
[6] - Op. Cit. P.152
Asistăm de la o vreme la o nouă ofensivă pe tema holocaustului. Popoare întregi sunt culpabilizate pentru faptele câtorva mii de oameni de acum şaizeci de ani. Această recrudescenţă a temei exprimă în primul rând teama bolnăvicioasă a israeliţilor de o posibilă, dar improbabilă, repetare a evenimentelor de la milocul secolului XX. Ceea ce nu exprimă în ultimă instanţă decât conştientizarea parţiala a propriei neampliniri, orice teamă fiind hranită din proiectarea umbrei asupra duşmanului , adică transferul psihic al neamplinitului, al femininului (Adamah, polul de inca-ne lumină)[1] , pe care nu ai început să-l integrezi în fiinţa ta. În dorinta de a te vedea luminos, solar, ignori, inconstient de obicei, umbra. Neasumand-o, trebuie s-o proiectezi (ca o necessitate psihică) asupra duşmanului, duşman care trebuie satanizat, desconsiderat, tratat ca o specie inferioară.
Istoria este veche. Încă din Talmud, Israelul ca neam desemna pe orice străin prin termenul goim care desemna ne-evreul, prin definiţie, o specie inferioară, distanţa dintre evreu si goim fiind ca aceea dintre om si animal. Dar să nu uităm că termenul evreu nu sxprima atât o etnie cât mai repede o stare spirituală. Cand Avraam trece Eufratul către Palestina, ţara făgăduită, el capătă atributul de eber care insemna în ebraică om al trecerii . Nu însemna doar trecerea fluviului ci şi o trecere in interiorul propriei fiinţe de la matricea de apa[2] , potenţialul energiilor animale din noi, la matricea de foc, Duhul, Sinele, ca o reamintire a unei parţi din noi faţă de care după cădere suntem în exil. Trecerea prin Poarta Oamenilor [3]constituie esenţa conceptului de eber , ceea ce presupune trecerea de la animal ca stadiu primar (asa cum e omul la nastere) la om ca stadiu superior care la naştere este om doar potenţial. În aceasta constă procesul verticalizarii omului, ca în enigma Sfinxului, adica trecerea de la mersul pe patru picioare la cel pe două picioare. De aceea într-un fel doar spiritual diferenta dintre eber si goim este aceea dintre om si animal, dar nu se aplică la neamuri în totalitatea lor ci doar la personae, în funcţie de propria realizare spirituală. Deja cel care a devenit eber îşi asumă ne-âmplinitul, îl conştientizează şi nu-l mai proiectează asupra altora. Când am un conflict cu cineva pe care cred că merită să-l dispreţuiesc , mă gândesc că măcar o parte din mine trebuie să arate ca acela. Că persoanele pe care le întâlnim spun ceva despre noi. Chiar atunci când creştinii îi acuză pe israeliţi de răstignirea lui Iisus Hristos nu realizează că fac acest lucru când păcătuiesc şI nu înteleg o situaţie de viaţă în lumina învaţăturii sale. Mai mult, Hristos reprezintă elmentul spiritual care coboară în lume si pe care omul exterior tinde să-l suprime. Personalitatea exterioară, ego-ul, determinaţiile, dacă primesc toată energia nostră ucid Sinele, Duhul, de fapt doar îl stâlcesc, îl urâţesc, El neputănd pieri căci este chipul divin din noi. Ori determinaţiile nu sunt altceva decât cămila care nu poate trece prin urechile acului, adică prin poarta strâmtă, Ianua Coeli, Poarta Cerului. Pentru omul aflat în eroare, care alege Ego-ul în defavoarea Sinelui, celălalt devine prilej de neliniste si angoasă şi îşi proiectează asupra acestuia umbra. De obicei o asemenea atitudine crează in jur o imagine în oglindă. O astfel de imagine in oglindă este nazistul untermensch, adică sub-omul. Pentru nazism non-arianul este sub-omul, între între arian si untermensch existând distanţa dintre om şi snimal. Prin urmare goim si untermensch exprima de o parte şi de alta a oglinzii aceeaşi realitate. În loc să reprezinte un etaj al fiinţei noastre, care trebuie depăsit, el reprezintă o eludare a problemei transferând-o asupra celuilalt. Cum spunea Annick de Souzenelle[4] duşmanul nu poate fi decăt distrus. Adversarul însă poate fi înţeles şi astfel integrat deoarece realizăm că el reprezintă proiecţia unei părţi din noi. Dacă integrăm adversarul interior, cel exterior dispare ca prin minune. Asta îmi aduce aminte de o poveste despre Dalai-Lama întâmplată acum căţiva ani. O delegaţie a guvernului israelian îl întâlneşte pe conducătorul spiritual tibetan, ajungând să discute la un moment dat despre invazia chineză. Atunci invitaţii îl întreabă de ce nu au opus acestei invazii o forţă armată care să apereTibetul. Atunci Dalai-Lama a dat un răspuns dezarmant pentru logica matricii de apă : pentru noi, chinezii reprezintă doar duşmanul exterior, adică expresia propriei umbre.
Astfel, ceea ce i se întâmplă unui om sau unui popor nu e ceva gratuit pentru care merită să se vaite, ci ceva care trebuie înţeles şi asumat. Rămâne acum de stabilit dacă naziştii pot fi consideraţi un fel de îngeri exterminatori care exprimă voinţa divină. Pentru asta o să facem o mică incursiune în istorie. În anul 587 - Î.Hr. a avut loc cucerirea Palestinei de către babilonieni, Israel este luat în robie, trăieşte chinuri cumplite, Sionul este distrus, dar mai ales Templul lui Solomon, inima spirituală a acestuia, este distrus şi prădat. În aceste împrejurări tragice proorocul Ezdra[5] este nedumerit de ce poporul ales este pedepsit pentru nelegiuirile sale de către un popor cu nimic mai breaz ca el, şi de ce sunt pedepsiţi chiar şi cei nevinovaţi. Atunci prin trimisul său Uriel, Yahwe îi transmite profetului său că nu poţi pricepe tainele cereşti plecând de la realităţile pămân-teşti că numai prin revelaţie omul poate înţelege logica divină. Redusă la un nivel moralist logica divină pare de neânţeles din perspectiva istoriei pământeşti.
Desigur asta se aplică şi la noi. Comunismul, închisorile politice, suferinţa poporului, pot fi puse pe seama unora sau a altora(ruşii, evreii comunizanţi, marile puteri) dar asta nu ar însemna mare lucru în economia reală a fenomenului şi ne-ar prelungi agonia sufleteasca. Mai bine am stabili propria noastră contribuţie, criza elitelor, starea spirituală precară, secularizarea accelerată, pe fondul unui triumfalism bisericesc de neacceptat când noi ştim unde ne aflăm în realitate. A da vina unii pe alţii(evreii pe fasciştii de diverse culori, românii pe evrei sau pe ruşi) este expresia neasumării responsabilităţii reale a fiecăruia la propria stare spirituală, cea care generează de fapt suferinţa.
Doresc să închei cu o idee a aceleaşi Annick de Souzenelle: ura faţă de celălalt este o fiară feroce la fel de ascunsă şi gata să muşte şi să ucidă; intoleranţa, sadismele, abuzurile, torturile , crimele de orice fel sunt nişte hoarde sălbatice care se târăsc în inconştientul tenebros al popoarelor[6] şi aş adăuga eu că doar dacă le extirpăm de acolo ele nu vor mai reveni. Mă îndoiesc deoarece nu văd această preocupare în viaţa popoarelor.
[1] - Adamah este în tradiţia esoterică ebraică (qabbala) ‚tărâna din care a fost creat Adam şi care constituie polul feminin cu care omul trebuie să se cunune pentru a fi întreg.
[2] - În tradiţie cosmosul şi omul sunt reprezentaţi simbolic prin Arborele Sephirot-urilor structurat pe 3 mari nivele : matricea divină formată din sephiroturile Kheter-Hokhmah-Binah, matricea spirituală(sau de foc) formată din sophiroturile Hesed-Din-Tipheret, şi matricea de apă, potenţialul energiilor animale şi psihice.
[3]- Poarta oamenilor reprezenta în tradiţie trecerea de la matricea de apă la matricea de foc, adică de la condiţia animală la cea cu adevărat umană.
[4] -Annick de Souzenelle, Oedip Interior Ed. Amarcocord 1999
[5] - Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină Ed Humanitas 1998, trad. Petru Creţia şi Cristian Bădiliţă p.23-29
[6] - Op. Cit. P.152
Viorel Roşca "La floarea soarelui"
La floarea soarelui
“Floarea soarelui” era… dar cine mai ştie azi de “Floarea Soarelui”. Puţini îşi mai aduc aminte, si aceia ca prin vis, de locul acela ciudat „Floarea Soarelui”.
Abia se făcuse mustul şi clienţii nu-şi mai puteau dezlipi ochii de la tânăra chipeşă ce-şi zicea Leana şi care îi fascina cu cântecele ei vechi, nimeni nu ştia cât sunt de vechi. Azi aproape nimeni nu mai dă pe acolo. Căci este peste mână să dai din bulevard, pe o stăduţă cu case vechi şi joase, de te şi miri cum au scăpat de demolare. În cea mai amărîtă dărăpănătură, pe vremuri era “Floarea Soarelui”, unde cânta Leana. Azi doar doi, trei clienţi în vârstă, stau într-un colţ şi beau „Vin de regiune superior” la pahar şi ascultă un disc de vinil cu cântecele Leanei. Era singurul ei disc ce fusese imprimat în condiţii misterioase, la insistenţele doctorului, în faţa refuzului ei care credea că aceste melodii trebuiau să rămână doar în sufletele oamenilor. Acum vreo douăzeci de ani, o nepoată de soră de-a Leanei, trcuse pe acolo şi văzând-ui atât de visători, le-a făcut cea mai mare bucurie lăsându-le discul. În fiecare seară se adună şi ascultă fără saţ cântecele Leanei. Erau vechii ei admiratori de pe vremea când “Floarea Soarelui” se umplea de lume.
Acum, rar mai intră cineva nou, care are “ureche” şi aude de afară patefonul. Şi toţi se minunează când află că de fapt Leana era o necunoscută. Chiar ei, care o văzuseră pe vremuri, cântând aici, nu o cunoşteau prea bine...
Aceasta s-ar dori o introducere la un posibil studiu al nuvelei “În curte la Dionis”, pe care probabil nu-l voi scrie niciodată. Căci Eliade este un scriitor complex, cu rădăcini în tradiţii străvechi şi un stil ce face şi mai anevoioasă o interpretare. El se află printre aceia care îl pot scoate pe om din spaţiul profan şi îl pot pregăti pentru starea de contemplaţie. Printre aceia ce întrevăd ceea ce se află dincolo de cultură. Printre cei ce mai stiau ce este literatura, adică o năframă fermecată ce acoperă sublimul, dar prin care se mai poate zări ceva din frumuseţea Madonnei, fapt ce o face si mai dorită. Căci ce este de fapt literatura, decât o fiică a iluziei ? Şi numai proştii cred că iluzia este doar o îndepărtare de absolut, când de fapt ea ne şi apropie paradoxal de Fiinţă.
Disimularea pe care literatura o încearcă este un fel de a spune un adevăr în gura mare, ascultat doar de cei care pot înţelege. Ceilalţi se pot lăsa înşelelaţi precum copii de basme ... Ptiu ... M-a luat gura pe dinainte ! ...
Dacă literatura îşi refuză, printre altele, statutul de “deshabille”, poate pieri cum au pierit atâtea. Din păcate, azi, literatura şi criticii ei, au cam uitat de acest har, permiţându-şi o tristă şi stearpă emancipare.
Eliade era printre puţinii care mai ştiau că marile adevăruri nu se spun aşa, hodoronc-tronc, nici în tratatele de specialitate. Că pentru a crea o anumită stare, marile adevăruri trebuiesc deghizate pentru majoritate, astfel încât, chiar aflarea lor de către unii să suprime condiţia umană, să producă o exaltare, o nebunie, care să anihileze profanul, chiar şi pentru o vreme. Cum însuşi precizează, între esse şi non-esse, trebuie să existe o delimitare care în acelaşi timp prelungeşte sacrul în profan. Pentru unii însă mai există artă pentru artă. Lipsa înţelegerii, a cheii, te limitează la aparenţă, luând-o drept singura realitate. E nevoie de o ascundere, pentru ca descoperirea să nu fie obiectul simplei curiozităţi. Asfel, literatura e un geam translucid ce lasă lumina să treadă şi să ne încălzească sufletul, împiedicând perceperea clară a obiectului. Nici nu e posibil altfel, din moment ce simţurile şi raţiunea se opresc neputincioase, lăsându-te să înaintezi singur către Ileana Cosânzeana, către propria Hildegard. Ca să poţi continua trebuie să se producă un salt dincolo de tiparele noastre mentale. Pentru păcatele noastre !
Tot de aceea cânta Leana la Floarea Soarelui. Că aşa i-a fost sortit, să cânte prin cărciumi. Parcă în peregrinarea ei, ducea cu ea un blestem. Căci de fapt nici nu o chema Leana, aşa o ştiau oamenii. Puţini îşi mai amintesc că odată, de mult, se chema Sophia. Dar lumea uitase, şi-i zicea Leana. Arareori se apropia de câte un tânăr melencolic , îi lua paharul, îl ducea la buze şi uneori, sorbea din el. Când atingea Leana „paharul” , toată faţa i se lumina de un zâmbet nemaivăzut şi neânchipuit. Era neasemuită ! Se pierdea pe sine, căci vinul dizolvă „aparenţele” , „formele”. Când privea la „pahar” parcă îşi îndrepta faţa către Dumnezeu. Şi char aşa era. Poate de aceea se zicea că era veşnic tânără. Deoarece chipul ei era curat şi senin, când se oglindea în licoarea nemuririi.
Câţi n-au făcut pentru ea o pasiune , câţi n-au încercat s-o ademenească?
Dar în fine, câţi nu erau îndrăgostiţi de ea. Unii îi erau atât de credincioşi, de fideli, cu toate că ea le spusese că era îndrăgostită de altul de când se ştia. De acelaş. Pentru păcatele mele, zicea ea nu-L cunosc încă, deşi stiu cine este şi-L iubesc. Îl iubesc atât de mult şi nu mai pot iubi pe altul. De cine poate fi îndrăgostită Madonna Inteligenza, adică înţelepciunea ? Nu ştia cum arată dar „când îl voi întâlni am să vi-L aduc aici, să-L cunoaşteţi şi voi”. Dar Îl va arăta doar celor îndrăgostiţi de ea. Pentru cucerirea ei trebuie o dragoste înflăcărată şi o fidelitate absolută. Iubirea pentru ea, în căutarea Lui, te scoate din letargia în care ai căzut din „eroare”.
Pentru păcatele mele, arareori, trec pe o străduţă mică ce dă din bulevard pe dreapta, sperând că o voi găsi pe Leana din nou la „Floarea Soarelui”. Aştept să apară cu iubitul ei şi să ne invite pe toţi , care am iubit-o, la nunta ei pentru care s-a păstrat cel mai bun vin şi cele mai frumoase cântece. Şi cine va ajunge acolo, va bea, va mânca şi se va veseli, cu ochii nedezlipiţi de la acea frumuseţe de negrăit....
Dar cum vă spuneam, e fără măsură de greu să interpretezi pe Eliade, aşa încât, nici nu cred că o voi face vreodată !
“Floarea soarelui” era… dar cine mai ştie azi de “Floarea Soarelui”. Puţini îşi mai aduc aminte, si aceia ca prin vis, de locul acela ciudat „Floarea Soarelui”.
Abia se făcuse mustul şi clienţii nu-şi mai puteau dezlipi ochii de la tânăra chipeşă ce-şi zicea Leana şi care îi fascina cu cântecele ei vechi, nimeni nu ştia cât sunt de vechi. Azi aproape nimeni nu mai dă pe acolo. Căci este peste mână să dai din bulevard, pe o stăduţă cu case vechi şi joase, de te şi miri cum au scăpat de demolare. În cea mai amărîtă dărăpănătură, pe vremuri era “Floarea Soarelui”, unde cânta Leana. Azi doar doi, trei clienţi în vârstă, stau într-un colţ şi beau „Vin de regiune superior” la pahar şi ascultă un disc de vinil cu cântecele Leanei. Era singurul ei disc ce fusese imprimat în condiţii misterioase, la insistenţele doctorului, în faţa refuzului ei care credea că aceste melodii trebuiau să rămână doar în sufletele oamenilor. Acum vreo douăzeci de ani, o nepoată de soră de-a Leanei, trcuse pe acolo şi văzând-ui atât de visători, le-a făcut cea mai mare bucurie lăsându-le discul. În fiecare seară se adună şi ascultă fără saţ cântecele Leanei. Erau vechii ei admiratori de pe vremea când “Floarea Soarelui” se umplea de lume.
Acum, rar mai intră cineva nou, care are “ureche” şi aude de afară patefonul. Şi toţi se minunează când află că de fapt Leana era o necunoscută. Chiar ei, care o văzuseră pe vremuri, cântând aici, nu o cunoşteau prea bine...
Aceasta s-ar dori o introducere la un posibil studiu al nuvelei “În curte la Dionis”, pe care probabil nu-l voi scrie niciodată. Căci Eliade este un scriitor complex, cu rădăcini în tradiţii străvechi şi un stil ce face şi mai anevoioasă o interpretare. El se află printre aceia care îl pot scoate pe om din spaţiul profan şi îl pot pregăti pentru starea de contemplaţie. Printre aceia ce întrevăd ceea ce se află dincolo de cultură. Printre cei ce mai stiau ce este literatura, adică o năframă fermecată ce acoperă sublimul, dar prin care se mai poate zări ceva din frumuseţea Madonnei, fapt ce o face si mai dorită. Căci ce este de fapt literatura, decât o fiică a iluziei ? Şi numai proştii cred că iluzia este doar o îndepărtare de absolut, când de fapt ea ne şi apropie paradoxal de Fiinţă.
Disimularea pe care literatura o încearcă este un fel de a spune un adevăr în gura mare, ascultat doar de cei care pot înţelege. Ceilalţi se pot lăsa înşelelaţi precum copii de basme ... Ptiu ... M-a luat gura pe dinainte ! ...
Dacă literatura îşi refuză, printre altele, statutul de “deshabille”, poate pieri cum au pierit atâtea. Din păcate, azi, literatura şi criticii ei, au cam uitat de acest har, permiţându-şi o tristă şi stearpă emancipare.
Eliade era printre puţinii care mai ştiau că marile adevăruri nu se spun aşa, hodoronc-tronc, nici în tratatele de specialitate. Că pentru a crea o anumită stare, marile adevăruri trebuiesc deghizate pentru majoritate, astfel încât, chiar aflarea lor de către unii să suprime condiţia umană, să producă o exaltare, o nebunie, care să anihileze profanul, chiar şi pentru o vreme. Cum însuşi precizează, între esse şi non-esse, trebuie să existe o delimitare care în acelaşi timp prelungeşte sacrul în profan. Pentru unii însă mai există artă pentru artă. Lipsa înţelegerii, a cheii, te limitează la aparenţă, luând-o drept singura realitate. E nevoie de o ascundere, pentru ca descoperirea să nu fie obiectul simplei curiozităţi. Asfel, literatura e un geam translucid ce lasă lumina să treadă şi să ne încălzească sufletul, împiedicând perceperea clară a obiectului. Nici nu e posibil altfel, din moment ce simţurile şi raţiunea se opresc neputincioase, lăsându-te să înaintezi singur către Ileana Cosânzeana, către propria Hildegard. Ca să poţi continua trebuie să se producă un salt dincolo de tiparele noastre mentale. Pentru păcatele noastre !
Tot de aceea cânta Leana la Floarea Soarelui. Că aşa i-a fost sortit, să cânte prin cărciumi. Parcă în peregrinarea ei, ducea cu ea un blestem. Căci de fapt nici nu o chema Leana, aşa o ştiau oamenii. Puţini îşi mai amintesc că odată, de mult, se chema Sophia. Dar lumea uitase, şi-i zicea Leana. Arareori se apropia de câte un tânăr melencolic , îi lua paharul, îl ducea la buze şi uneori, sorbea din el. Când atingea Leana „paharul” , toată faţa i se lumina de un zâmbet nemaivăzut şi neânchipuit. Era neasemuită ! Se pierdea pe sine, căci vinul dizolvă „aparenţele” , „formele”. Când privea la „pahar” parcă îşi îndrepta faţa către Dumnezeu. Şi char aşa era. Poate de aceea se zicea că era veşnic tânără. Deoarece chipul ei era curat şi senin, când se oglindea în licoarea nemuririi.
Câţi n-au făcut pentru ea o pasiune , câţi n-au încercat s-o ademenească?
Dar în fine, câţi nu erau îndrăgostiţi de ea. Unii îi erau atât de credincioşi, de fideli, cu toate că ea le spusese că era îndrăgostită de altul de când se ştia. De acelaş. Pentru păcatele mele, zicea ea nu-L cunosc încă, deşi stiu cine este şi-L iubesc. Îl iubesc atât de mult şi nu mai pot iubi pe altul. De cine poate fi îndrăgostită Madonna Inteligenza, adică înţelepciunea ? Nu ştia cum arată dar „când îl voi întâlni am să vi-L aduc aici, să-L cunoaşteţi şi voi”. Dar Îl va arăta doar celor îndrăgostiţi de ea. Pentru cucerirea ei trebuie o dragoste înflăcărată şi o fidelitate absolută. Iubirea pentru ea, în căutarea Lui, te scoate din letargia în care ai căzut din „eroare”.
Pentru păcatele mele, arareori, trec pe o străduţă mică ce dă din bulevard pe dreapta, sperând că o voi găsi pe Leana din nou la „Floarea Soarelui”. Aştept să apară cu iubitul ei şi să ne invite pe toţi , care am iubit-o, la nunta ei pentru care s-a păstrat cel mai bun vin şi cele mai frumoase cântece. Şi cine va ajunge acolo, va bea, va mânca şi se va veseli, cu ochii nedezlipiţi de la acea frumuseţe de negrăit....
Dar cum vă spuneam, e fără măsură de greu să interpretezi pe Eliade, aşa încât, nici nu cred că o voi face vreodată !
Marian Stan "Noaptea de Sânziene sau athanorul cosmic"
Noaptea de Sânziene sau athanorul cosmic
MOTTO:”Şi, pierdut aşa, în pântecele bale- nei, mă rog lui Dumnezeu să mă ţină în
viaţă, întreg, nedigerat de procesele economiei politice până în clipa când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară…” (Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene, vol. 1, pag. 157 – Editura Minerva 1991)
Pentru omul modern, reperele timpului sunt date de succcesiunea evenimentelor istorice la care e martor sau despre care ia act într-un fel sau în altul. În măsura în care e om – fie el şi modern – el sfârşeşte prin a resimţi succesiunea de evenimente ca teroare a Istoriei. Ideologiile cu tentă soteriologică, ca şi diversele milenarisme pseudo-religioase nu fac decât să accentueze angoasa celui care se simte măcinat de Istorie. Ştefan Viziru caută să se sustragă discret ritmurilor vieţii moderne. El SABOTEAZĂ Istoria. Însă Ştefan Viziru e lipsit de vocaţie mistică. Aparent, viaţa lui nu diferă cu nimic de a colegilor săi de minister. În măsura în care SABOTEAZĂ ISTORIA, el se (re)integrează treptat ritmurilor cosmice. Desigur, aceasta nu înseamnă încă Marea Evadare din Timp, dar e un pas în direcţia cea bună. Aici trebuie să facem nişte precizări ce vor fi, prin forţa împrejurărilor, sumare. Pentru Mircea Eliade, iudeo-creştinismul este prima tradiţie care valorifică timpul istoric din punct de vedere religios, dându-i un sens soteriologic. Avem, deci, două matrici temporale: a) Timpul ciclic (pe care-l vom numi şi timp cosmic, în care există o anumită repetiţie ciclică a epifaniilor strâns legată de ritmurile cosmice” şi b) Timpul liniar (pe care-l vom numi şi timp istoric, în care epifaniile ignoră ritmurile cosmice şi unde – prin urmare – repetiţia ciclică e înlocuită printr-o succesiune de momente singulare ca etape irepetabile ale unui scenariu eschatologic. Descifrată în cheie minoră, această ultimă matrice temporală a dat naştere tuturor ideologiilor şi milenarismelor pe care le denunţam la început. Zeloţii timpurilor biblice sunt încă printre noi. Autorul prezentului eseu are motive să creadă că rândurile ce urmează vor arăta măsura în care epifaniile pot dejuca bruiajul Istoriei. Există momente, locuri şi persoane în care şi prin care Providenţa ne îndrumă tacit. Nu e deloc întâmplător că Ştefan şi Ileana se întâlnesc în ziua Solstiţiului de Vară în pădurea Băneasa. Alchimia califică momentul ca fiind propice începerii Operei la Roşu. Tradiţia populară spune că în Noaptea de Sânziene cerurile se deschid. În vremea copilăriei lui Ştefan, pe locul pădurii Băneasa erau nişte bălţi. Simbolismul copacului ce creşte filtrând energiile apei ne duce cu gândul la ezoterismul ebraic. Pădurea Băneasa este o replică a Grădinii Edenului, iar bălţile nu sunt altceva decât “Apele de Jos”, preaplin al potenţialităţii, materie primă (şi ultimă) a viitoarelor transmutaţii. Un simbol interesant tocmai prin neverosimila lui transparenţă îl constituie MAŞINA cu care – după spusele lui Ştefan – Ileana a venit la prima lor întâlnire. Ca orice vehicul, ea înlesneşte ajungerea dintr-un loc în altul. În cazul de faţă, cele două locuri sunt despărţite nu doar prin distanţă, cât mai ales prin MOD DE A FI. Ileana dezminte vehement existenţa maşinii, însă Viziru nu se lasă convins. Rolul Ilenei este congruent cu al Beatricei lui Dante. Ce-i drept o Beatrice retractilă şi “carteziană”, ce nu pare a împărtăşi deloc obsesiile lui Ştefan. Aparent, ea nu diferă prea mult de femeile de aceeaşi vârstă şi statut social. Totuşi, din comportamentul Ilenei transpare o logică aparte, pe care întrebările şi nedumeririle “carteziene” nu fac decât s-o scoată în evidenţă prin contrast. Ambianţa copacilor şi compania unei femei frumoase sunt, poate, condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru a sesiza puntea pe care – într-o asemenea noapte - suntem invitaţi să păşim. Ni se cere să renunţăm la toate clişeele pozitiviste inoculate prin şcoală şi mass-media. Astfel, pentru Ştefan, curgerea timpului nu este liniară şi omogenă. El a recâştigat capacitatea de a fi sensibil la diferenţele CALITATIVE ale timpului. De prisos a aminti că prin diferenţe calitative nu înţelegem banala împărţire în zile bune şi rele pe care subiectivitatea umorilor noastre mereu schimbătoare pare a fi consacrat-o. Şi aici – ca peste tot în proza lui Eliade – avem de-a face cu realităţi trans-personale. Ştefan Viziru se retrage periodic într-o cameră de hotel unde nu permite accesul nimănui. Desigur, suntem îndreptăţiţi să bănuim – împreună cu Ioana – existenţa unui veritabil LABORATOR (mâinile lui Ştefan miros a terbentină). Una dintre ferestrele camerei secrete dă deasupra parcului, cealaltă se deschide către mare. Din nou, replica simbolică a Grădinii Edenului şi a Apelor de Jos din ezoterismul ebraic. Locul acesta ce pare a se sustrage duratei profane e perfect congruent cu un altul pe care Ştefan – copil fiind – îl vizita pe furiş. În camera Sambo bomboanele n-au nici un gust şi îţi rămân în gât. Aici, foamea şi setea sunt abolite. Micul Ştefan reintegrează starea paradisiacă, aşa cum doar copiilor le mai este îngăduit să o facă. Amintirea acestor momente de graţie vibrează încă în adult, sensibilizându-l la semnele pe care le primeşte. Nu întâmplător, la începutul romanului, portarul îi aduce lui Viziru – aflat în camera secretă – mănuşile uitate de Ileana în taxi. Efigii ale mâinilor, mănuşile poartă o certă încărcătură simbolică. Să ne amintim că mâna este prin excelenţă organ al cunoaşterii. Însă – precum bănuiţi deja – nu este vorba despre cunoaşterea conceptuală, ci despre contactul VIU, CONCRET ce ne face apţi să recunoaştem dimensiunea eschatologică a cosmosului. De obicei, contactul acesta ni se refuză, căci el ţine de misterul nupţial al cununiei, faţă de care logica diurnă a silogismului e neputincioasă. Singurul instrument epistemologic valabil aici este dragostea. Înrudit cu “YAD” (“mână”), verbul ebraic YADA înseamnă atât eu cunosc, cât şi eu iubesc. Descriind căile iubirii – deci, ale cunoaşterii – ca labirintice, vom repeta un foarte uzat truism. Se întâmplă ca Ştefan Viziru să semene mult cu un scriitor la modă numit Ciru Partenie. Atât Ioana , cât şi Ileana vor începe prin a-l confunda pe Viziru cu Partenie. În proza lui Eliade, asemenea complicaţii nu-şi găsesc rostul în nevoia scriitorului de a aduga o notă insolită personajelor şi întâmplărilor sale. Căci nu psihologia interesează aici. Desigur, cititorul ar putea fi derutat de prea desele crize de gelozie pe care Ştefan le încearcă la adresa scriitorului, ce devine – graţie confuziei de la început – părtaş nedorit într-o aventură cu dublă miză – erotică şi epistemologică. Importanţa mizei creşte în măsura în care dragostea lui Ştefan pentru cele două femei scapă oricărei codificări socio-culturale. În chip originar, eros-ul vine de dincolo de lume şi poartă dincolo de lume, drept pentru care cutumele noastre nu au nici o putere asupra-i. În ultimă instanţă, Ştefan caută şi găseşte o cale privilegiată de a transcende Timpul. Că o asemenea modalitate rămâne ilicită pentru cei mai mulţi, este altă problemă. Cunoşterea discursivă nu poate da seama de astfel de situaţii. Chiar şi cele mai înţelepte dintre frazele noastre nu sunt decât înşiruiri de cuvinte iar sensul lor este revelat pe de-a-ntregul doar după ce vom fi avut TIMP să le parcurgem până la capăt. Într-un anumit sens, gândirea discursivă este prizoniera timpului. Prin însăşi natura lui, simbolul scapă acestor limite. Realitatea sa nu se deduce logic după ce ai ajuns la capătul şirului de cuvinte (marcat grafic printr-un punct). Spre deosebire de cuvinte – care se desfăşoară unul DUPĂ altul, deci dia-cronic – simbolul tinde să fie unitar şi sincron. “Părţile” lui ni se înfăţisează SIMULTAN. De câte ori vom încerca să-l “demontăm” pentru a-l prinde în logica noastră, nu vom reuşi decât să-l trădăm, coborându-l în Timp. Dacă Viziru declamă subit anch’io son’ pittore este pentru că pictura, spre deosebire de actul scrisului, transpune privitorul în faţa unui tot sincronic iar nu în faţa unui şir de semne ce se cer descifrate dia-cronic. Nimeni nu va citi o pictură de Van Gogh ca pe o pagină de ziar. Ajunşi în camera secretă – altfel spus în atelierul de creaţie prietenii lui Viziru vor fi crunt dezamăgiţi: Nu există decât un singur tablou. Altminteri, pictorul ar cădea şi el în păcatul înşiruirii dia-cro-nice pe care vrea s-o evite. Subiectul său este tocmai MAŞINA văzută de pictor în pădurea Băneasa. Invitaţii cer să vadă acest unic tablou, însă Viziru nu are ce arăta. Adevăratul tablou se află deja sub ochii lor. Falsificaţi de aritmia Istoriei, invitaţilor le lipseşte acea calitate specială a privirii, fără de care tabloul rămâne invizibil. Atunci, ce rost are un asemenea vernisaj ? Sau, altfel spus – cum poţi demonstra evidenţa? Pentru a lămuri straniul episod, trebuie să vorbim despre întâlnirea – desigur întâmplătoare – dintre Viziru şi Anisie. Ca întotdeauna la Eliade, momentele cheie sunt camuflate într-o perfectă banalitate. Aflat în delegaţie prin zona Sighişoarei, Viziru dă peste un fost coleg de facultate, care îi face cunoştinţă cu Anisie. Deşi a învăţat multe, el n-a vrut să sfârşească nimic, nu şi-a luat nici o diplomă. În urma unui accident alpin, a avut revelaţia trecerii timpului, dar a ghicit totodată ce s-ar putea face pentru ca timpul să nu mai treacă. De atunci s-a descoperit că FIINŢA TOTALĂ, reuşind să se integreze ritmurilor cosmice. Gesturile lui, deloc speciale sau ostentative, vădesc un om care şi-a depăşit automatismele psiho-somatice, cu alte cuvinte, cineva capabil să fie prezent în fiecare clipă. Dacă noi ceilalţi ne lăsăm măcinaţi de obsesii, Anisie trăieşte în echilibru cu sine şi cu lumea. De îndată ce natura nu mai este privită ca loc comun al uzului şi abuzului cotidian, ea îşi dezvăluie dimensiu- nea simbolică: Repetitivitatea anotimpurilor nu mai oboseşte; chiar şi cele mai anoste îndeletniciri – precum curăţatul pomilor – devin prilej al reconectării la realitate. Iată acea CALITATE SPECIALĂ A PRIVIRII fără de care misteriosul tablou nu poate fi admirat. Un amănunt semnificativ: Partenie şi-a intitulat nuvela E departe stâna, dar Biris nu-şi poate aminti dacă titlul este sau nu nuanţat printr-un semn de întrebare. Din perspectivă eschatologică, a ajunge la stana înseamnă a ieşi din pântecele balenei, cu alte cuvinte – a scăpa de teroarea Istoriei. Însă Istoria face şi ea parte din scenariu. Deloc întâmplător, unul din volumele lui Partenie se numeşte Plimbare pe întuneric… Episodul detenţiei lui Viziru reprezintă tocmai răgazul în pântecele balenei, cu alte cuvinte – Faza Neagră a Operei, moment al purgatoriului şi al “morţii”, ce presupune abandonul tuturor certitudinilor noastre; naşterea din nou e posibilă doar dacă materia se află într-o stare de TOTALĂ DESCOMPU- NERE. Neutralitatea politică a lui Viziru e o condiţie fără de care eroul s-ar rătăci în labirintul ideologiilor (dizolvate şi ele la Negru). Spiritul volitiv ce trebuie să anime pe alchimist pentru a trece cu bine proba morţii arzătoare nu are de a face cu fanatismul. Dimpotrivă. Singura performanţă a fanatismului este de a prelungi dureros şederea în infern. Viziru poate fi activ – deci TREAZ – în propria moarte iniţiatică tocmai pentru că se refuză activismului. Partenie este împuşcat de Siguranţă la puţin timp după ce un legionar notoriu îl abordează din greşeală, confundându-l cu Viziru. Odată cu asasinarea scriitorului, Viziru este bântuit de insomnii stranii, ce s-ar putea explica – la nivel psihologic – prin sentimentul de culpă generat de contribuţia involuntară la omor. Oricât de onorabile – scrupulele morale nu dau seama cu adevărat de aceste insomnii. Veritabile plimbări pe întuneric, ele servesc la spargerea Aurului: Cortegiul certitudinilor noastre – ceea ce numim cu mândrie bovinã Eul nostru – este sfârtecat, tocat, măcinat, laminat, astfel încât să fie vlăguit până la slăbirea extremă. Fără o vigilenţă continuă – experienţa poate eşua în stări negative de transă, de somnambulism şi mediumitate (Julius Evola – Tradiţia Hermetică – Simbolismul ei, doctrina şi Arta Regală Humanitas 1999). În măsura în care reuşeşte să spargă închisoarea Ego-ului, alchimistul trebuie, concomitent, să păstreze principiul activ, chintesenţa Aurului – altfel spus – el trebuie să rămână treaz în noapte.
Pentru a-şi explica misterioasele insomnii, Viziru vrea să citească ultima piesă de teatru a lui Partenie – semnificativ intitulată “Priveghiul”. Cum manuscrisul a dispărut, nimeni nu ştie dacă autorul a apucat s-o scrie până la capăt. Actorul şi regizorul Dan Bibicescu nu poate oferi amănunte, dar îşi expune concepţia despre teatru, pretinzând că Partenie o împărtăşea: Dacă rosturile lumii au fost scurt-circuitate de Istorie, teatrul vine să scurt-circuiteze Istoria. Intrând în pielea personajelor sale, actorul poate epuiza – într-un timp scurt – nenumărate modalităţi de a fi, ceea ce echivalează, oarecum, cu a trăi – concentrat – mai multe vieţi complet diferite. Prin angoasele personajelor sale, actorul este nevoit să-şi confrunte propriile angoase – pe care scena nu face decât să le scoată la iveală. Înţelegem, aşadar, că – datorită convenţiei teatrale – actorului i se oferă şansa de a ieşi din pântecele balenei cu o clipă mai devreme decât ceilalţi. Căci el va fi parcurs deja – graţie profesiei – experinţe de care, poate –în cotidian – n-ar fi avut parte vreodată. Ghicim în Dan Bibicescu prefigurarea unui personaj ce avea să apară mult mai târziu în proza eliadiană – nimeni altul decât Ieronim Thanase. Pentru a-şi salva soţul din ghearele insomniei, Ioana recurge la un subterfugiu în egală măsură bizar şi eficient: pretinde că, pentru o vreme, a fost îndrăgostită CONCOMITENT atât de el, de Viziru, cât şi de Ciru Partenie. Primind confirmarea că o asemenea dragoste este posibilă, Ştefan adoarme imediat. Trimis în misiune diplomatică la Londra, Viziru găseşte o nouă modalitate de a nu se lăsa confiscat de Istorie: în timpul bombardamentelor germane, el citeşte Sonetele lui Sheakespeare. Gest eliberator tocmai prin maxima lui gratuitate. Doar astfel mai poate omul modern să se salveze de la anonimatul morţii colective. Recunoaştem cu uşurinţă aici atmosfera pe care Eliade însuşi a resimţit-o în propriul său periplu diplomatic. Expulzat împreună cu ceilalţi diplomaţi români după Septembrie 1940, Viziru este silit să facă o escală în Portugalia. Graţie unei coincidenţe de nume ce se va lămuri abia spre sfârşitul romanului, îl vedem având o relaţie pe cât de tumultoasă pe atât de superficială cu domnişoara Zissu. Astfel, întoarcerea în ţară este îndelung amânată. Nu întâmplător, textele alchlmice avertizează împotriva reflexelor roşiatice sau galbene ce pot apărea după negru, dar înaintea albului (J. Evola, op. Cit.), semn că purificarea a fost incompletă. Asemenea răbufniri blochează calea spre următorul nivel de conştiinţă; Viziru sfârşeşte prin a se simţi prizonier al domnişoarei Zissu… Ajuns în ţară, îl regăşeşte pe Anisie: Senin, dar lucid, acesta din urmă nu este deloc înfricoşat de perspectiva unui război. Asemenea cataclisme istorice sunt imposibil de evitat, atâta vreme cât, înnebunită de aşa-zisă libertate de a-şi croi propriul destin, umanitatea se comportă ca o specie zoologică. Singura şansă este ca puţinii supravieţuitori ai sfârşitului de ciclu să redescopere paradisul an-istoric generator de mituri. Deşi e speriat de cacofonia Istoriei, Viziru refuză în aceiaşi măsură şi liniştea spectrală a paradisului post-atomic, ce nu-i pare deloc mai suportabilă. Condiţionat de lumea în care trăieşte, el pare a uita că Istoria a fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte. Chiar şi când caută pe Dumnezeu, el rămâne prizonier al gândirii discursive, neînţelegând că limbajul născut şi modelat de omul istoric este irelevant în faţa realităţilor trans-istorice. Spre stupoarea tuturor, Viziru se înrolează voluntar pe frontul de Est. Acest episod ne duce inevitabil cu gândul la anumite tehnici din tantra yoga hindusă, al căror rol pregătitor ni se va desluşi mai târziu. Căci, după purgatoriul riscului asumat, ministerul îl trimite cu o delegaţie economică în Portugalia, unde va reîntâlni pe Ileana. Cei doi fac dragoste într-o cameră de hotel, dar sunt violent întrerupţi de misterioase lovituri ce par a veni de pe coridor. Dacă unirea sexuală duce la extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus (J. Evola, op. Cit.), loviturile amintesc de forţa purificatoare a fierului asupra Materiei. Numai prin brusca suspendare a funcţiei procreative putem surprinde în stare nudă şi non-individuală forţa de care avem nevoie pentru a pătrunde pe Calea Regală; numai astfel, amorul se transformă – potrivit ezoterismului trubadurilor – în a-mors (ne-moarte, ambrozie). După o altă perioadă pe front, eroul află printr-o telegramă că soţia şi copilul au murit în urma bombardamentului american din Aprilie 1944. Semn al consumării unei etape, episodul face posibilă începerea alteia. Este cât se poate de firesc ca valorile, cutumele şi instituţiile să cadă în desuetudine de îndată ce nivelul de conştiinţă care le-a dat naştere a fost depăşit; nu mai puţin firesc este ca purtătorii de cuvânt ale acestor valori, cutume şi instituţii să se retragă după ce şi-au îndeplinit rolul: Sinuciderea Iocastei, ca şi moartea violentă a fiilor lui Oedip fac parte din acelaşi tip de scenariu. Purificat în pântecele de foc al iubirii, Viziru e pregătit să meargă mai departe. Precum Oedip, el a împlinit deja polul feminin al fiinţei sale. În limbaj alchimic, Fecioara este Mama celui renăscut, ieşit din ea prin imaculata concepţiune (autogenerare, endogeneza spirituală), şi, totodată Soţia acestui fiu al său, care devine bărbatul ce o posedă şi o fecundează (J. Evola, op. cit.). Dincolo de orice interpretate freudiană, avem de-a face aici cu descrierea cununiilor interioare fără de care naşterea din nou este de ne- conceput. Eroul e chemat să facă opera bărbătească, luând în căsătorie propriul potenţial de energii feminine şi lăsându-l să-şi reveleze astfel calitatea MATERNĂ. Transformate în INFORMAŢIE, ele fac posibil un nou câmp de conştiinţă, altfel spus – o nouă naştere. După epuizarea acestui potenţial, Oedip pleacă în exil, călăuzit de fiica (sora) sa Antigona. Nu întâmplător, colonelul Baleanu – rămas fără vedere în timpul luptelor de la Odessa – pare a-şi aminti diverse amănunte legate de Ioana cu o acurateţe care-l surprinde pe Viziru însuşi. Orbirea colonelului este – în fapt – o experienţă iniţiatică de aceiaşi factură ca şi auto-mutilarea lui Oedip. Căci, uneori, privirea lăuntrică nu se deschide decât cu preţul unor asemenea accidente. Îndemnat de Irina – fiinţa hieratică şi oraculară, superb creionată de autor – Viziru începe să caute pe Ileana. După un periplu prin Moldova devastată de secetă, eroul află despre ea că a rămas în străinătate. În acest timp, Dan Bibicescu scrie o piesă de teatru intitulată Întoarcera de la Stalingrad. Dramaturgul doreşte să pună astfel în lumină un mit românesc al morţii: Convoiul nesfârşit al morţilor care vin înapoi acasă de pe frontul de Est, colonelul orb ce pare a-i călăuzi (fără ca spectatorii să-şi poata da seama dacă traieşte sau e mort), precum şi sătenii care îngenunchează întâmpinându-i cu lumânările în mâini, nu sunt altceva decât metafore scenice pentru liturghia cosmică la care participă deopotrivă vii şi morţii, celebrând împreună misterul Marii Treceri. Să ne amintim că termenul ebraic pentru trecere este tocmai PESAH. Potrivit lecturii cabbalistice, el poate fi interpretat şi ca ieşire din capcană. Puşi în faţa neşansei istorice, românii ies din capcană descoperind rostul pascal/nupţial al jertfei de sine. Soluţia aceasta depăşeşte categoriile subiectivismului nostru umoral. Ar fi o greşeală s-o considerăm optimistă, sau să ne grăbim etichetând-o drept pesimistă. Realitatea de dincolo de Timp nu poate fi înţeleasă dacă-i aplicăm o grilă de lectură ivită în cadrul impus de Istorie şi perpetuată de o mentalitate pentru care participarea activă la Istorie este una dintre cele mai înalte demnităţi accesibile omului.. În concepţia lui Bibicescu, teatrul are funcţia esenţială de a exorciza destinul, silindu-l să se manieste în limitele spaţio-temporale oferite de convenţia teatrală. Plasat în afara acestor limite, spectatorul scapă de tirania destinului, pe care o lasă să acţioneze într-un plan de realitate paralel, după reguli ce nu-şi găsesc aplicabilitatea dincoace de scenă. Fără ca Eliade s-o spună explicit, simpla existenţă a convenţiei teatrale poate sugera relativitatea funciară a concepţiilor noastre despre spaţiu şi timp. În fond, jocul actorilor pe scena nu-i decât replică la scară redusă a Jocului Cosmic. Dacă spectatorul dintr-o sală de teatru se eliberează de destin acceptând gratuitatea unei convenţii, ce-i împiedică pe spectatorii Lumii să facă acelaşi lucru? Poate doar faptul că – în afara teatrului – convenţia realităţii reuşeşte să disimuleze aproape complet realitatea convenţiei. Când Viziru ia calea exilului, n-o face din motive politice, ci pentru a o regăsi pe Ileana. Iată-l aflat în faţa celor din urmă cununii interioare. Căci, dacă a devenit fecund, cu acea fecunditate esenţială sortită oricărei fiinţe umane, dacă a biruit sterilitatea persoanei sale, el n-a realizat-o încă pe aceasta din urmă la nivelul colectiv de care orice om este de asemenea răspunzător (Annick de Souzenelle – “Oedip interior – Prezenţa Logos-ului în mitul grec pag.57, Editura Amarcord, Timisoara, 1999). Vom înţelege, aşadar, de ce – odată ajuns la Paris – Viziru se simte co-responsabil pentru seceta din Moldova. Avertizăm că orice interpretare facil-sentimentală e înşelătoare. Printre manuscrisele lui Dan Bibicescu scoase clandestin peste graniţă Viziru găseşte şi “Jurnalul” lui Ciru Partenie. Astfel, nu ne va fi greu să ghicim identitatea croitoresei de care – adolescent fiind – însuşi scriitorul se îndrăgostise. Oricât de fragmentare, dezvăluirile din “Jurnal” oferă coerenţă întregului, legând între ele destinele din jurul lui Viziru. În acelaşi timp tainica şi fanica – doamna Zissu este motorul imobil care dă fiinţă celorlalţi prin simpla acţiune de prezenţă, fără necesitatea unei intervenţii directe (Vasile Lovinescu Al patrulea hagialac, pag. 111 – Editura Rosmarin 1996). Departe de a fi un simptom de snobism, pianul pe care doamna Zissu se încăpăţânează să-l păstreze este simbolul nobleţei ascunse în spatele aparenţei decreptitudini. Tocmai acest interval uriaş între ceea ce se vede şi ceea ce este permite cuprinderea unei game aproape inepuizabile de posibilităţi ale fiinţei.
Toţi se dovedesc a fi personajele unui imens scenariu teleologic pe care Ştefan nu întârzie să-l recunoască drept ceea ce este pentru ca apoi să se abandoneze fără rezerve Providenţei. Ca din întâmplare, în ziua Solstiţiului de Vară, eroul ajunge într-o pădure unde regăseşte nu doar pe Ileana, dar şi MAŞINA pe care o pictase cu mulţi ani în urmă. După cum vom vedea, simbolul acesta dobândeşte acum valenţele unui instrument psihopomp.Iată de ce Ştefan sugerează Ilenei să plece în altă zi, sau cu trenul… Însă avertismentele sunt total ignorate: Cuplul se grăbeşte inexorabil către acea ultimă, nesfârşită clipă când cerurile se deschid… Dacă cititorul se va fi aşteptat la un happy-end convenţional, dezamăgirea e cât se poate de amară. Cei doi nu se regăsesc pentru a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea lor nu s-a transformat din instrument de cunoaştere metafizică în epuizanta rutină casnică tocmai pentru că n-au avut timp să se lase măcinaţi de timp. Ştefan şi Ileana se întâlnesc la intervale lungi şi în semi-clandestinitate, ceea ce conferă relaţiei lor tensiunea fără de care revelaţiile majore ni se refuză. Grăbită să mistifice totul, lumea modernă îşi închipuie eternitatea ca o înşiruire infinită de clipe. Iată de ce însuşi Paradisul a căpătat faima unui loc tare plicticos. Dragostea vine să scurt-circuiteze iluzia succesiunii momentelor (1+1+1+1…), aducând cu sine REALITATEA CLIPEI UNICE. Restul e…literatură.
BIBLIOGRAFIE:
MIRCEA ELIADE “Noaptea de Sânziene” vol. 1 –2 Editura Minerva 1991
MIRCEA ELIADE “De la Zalmoxis la Genghis Han” Editura Humanitas 1995
ANNICK de SOUZENELLE “Simbolismul corpului uman” Editura Amarcord 1996
ANNICK de SOUZENELLE “Oedip interior – Prezenţa Logos-ului în mitul grec” Editura Amarcord 1999 JULIUS EVOLA “Tradiţia Hermetică – Simbolismul ei, doctrina şi Arta Regală” Editura Humanitas 1999
ALLAN WATTS “DAO – Calea ca o curgere de apă” Editura Humanitas 1996 VASILE LOVINESCU “Al patrulea hagialac” Editura Rosmarin 1996
MOTTO:”Şi, pierdut aşa, în pântecele bale- nei, mă rog lui Dumnezeu să mă ţină în
viaţă, întreg, nedigerat de procesele economiei politice până în clipa când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară…” (Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene, vol. 1, pag. 157 – Editura Minerva 1991)
Pentru omul modern, reperele timpului sunt date de succcesiunea evenimentelor istorice la care e martor sau despre care ia act într-un fel sau în altul. În măsura în care e om – fie el şi modern – el sfârşeşte prin a resimţi succesiunea de evenimente ca teroare a Istoriei. Ideologiile cu tentă soteriologică, ca şi diversele milenarisme pseudo-religioase nu fac decât să accentueze angoasa celui care se simte măcinat de Istorie. Ştefan Viziru caută să se sustragă discret ritmurilor vieţii moderne. El SABOTEAZĂ Istoria. Însă Ştefan Viziru e lipsit de vocaţie mistică. Aparent, viaţa lui nu diferă cu nimic de a colegilor săi de minister. În măsura în care SABOTEAZĂ ISTORIA, el se (re)integrează treptat ritmurilor cosmice. Desigur, aceasta nu înseamnă încă Marea Evadare din Timp, dar e un pas în direcţia cea bună. Aici trebuie să facem nişte precizări ce vor fi, prin forţa împrejurărilor, sumare. Pentru Mircea Eliade, iudeo-creştinismul este prima tradiţie care valorifică timpul istoric din punct de vedere religios, dându-i un sens soteriologic. Avem, deci, două matrici temporale: a) Timpul ciclic (pe care-l vom numi şi timp cosmic, în care există o anumită repetiţie ciclică a epifaniilor strâns legată de ritmurile cosmice” şi b) Timpul liniar (pe care-l vom numi şi timp istoric, în care epifaniile ignoră ritmurile cosmice şi unde – prin urmare – repetiţia ciclică e înlocuită printr-o succesiune de momente singulare ca etape irepetabile ale unui scenariu eschatologic. Descifrată în cheie minoră, această ultimă matrice temporală a dat naştere tuturor ideologiilor şi milenarismelor pe care le denunţam la început. Zeloţii timpurilor biblice sunt încă printre noi. Autorul prezentului eseu are motive să creadă că rândurile ce urmează vor arăta măsura în care epifaniile pot dejuca bruiajul Istoriei. Există momente, locuri şi persoane în care şi prin care Providenţa ne îndrumă tacit. Nu e deloc întâmplător că Ştefan şi Ileana se întâlnesc în ziua Solstiţiului de Vară în pădurea Băneasa. Alchimia califică momentul ca fiind propice începerii Operei la Roşu. Tradiţia populară spune că în Noaptea de Sânziene cerurile se deschid. În vremea copilăriei lui Ştefan, pe locul pădurii Băneasa erau nişte bălţi. Simbolismul copacului ce creşte filtrând energiile apei ne duce cu gândul la ezoterismul ebraic. Pădurea Băneasa este o replică a Grădinii Edenului, iar bălţile nu sunt altceva decât “Apele de Jos”, preaplin al potenţialităţii, materie primă (şi ultimă) a viitoarelor transmutaţii. Un simbol interesant tocmai prin neverosimila lui transparenţă îl constituie MAŞINA cu care – după spusele lui Ştefan – Ileana a venit la prima lor întâlnire. Ca orice vehicul, ea înlesneşte ajungerea dintr-un loc în altul. În cazul de faţă, cele două locuri sunt despărţite nu doar prin distanţă, cât mai ales prin MOD DE A FI. Ileana dezminte vehement existenţa maşinii, însă Viziru nu se lasă convins. Rolul Ilenei este congruent cu al Beatricei lui Dante. Ce-i drept o Beatrice retractilă şi “carteziană”, ce nu pare a împărtăşi deloc obsesiile lui Ştefan. Aparent, ea nu diferă prea mult de femeile de aceeaşi vârstă şi statut social. Totuşi, din comportamentul Ilenei transpare o logică aparte, pe care întrebările şi nedumeririle “carteziene” nu fac decât s-o scoată în evidenţă prin contrast. Ambianţa copacilor şi compania unei femei frumoase sunt, poate, condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru a sesiza puntea pe care – într-o asemenea noapte - suntem invitaţi să păşim. Ni se cere să renunţăm la toate clişeele pozitiviste inoculate prin şcoală şi mass-media. Astfel, pentru Ştefan, curgerea timpului nu este liniară şi omogenă. El a recâştigat capacitatea de a fi sensibil la diferenţele CALITATIVE ale timpului. De prisos a aminti că prin diferenţe calitative nu înţelegem banala împărţire în zile bune şi rele pe care subiectivitatea umorilor noastre mereu schimbătoare pare a fi consacrat-o. Şi aici – ca peste tot în proza lui Eliade – avem de-a face cu realităţi trans-personale. Ştefan Viziru se retrage periodic într-o cameră de hotel unde nu permite accesul nimănui. Desigur, suntem îndreptăţiţi să bănuim – împreună cu Ioana – existenţa unui veritabil LABORATOR (mâinile lui Ştefan miros a terbentină). Una dintre ferestrele camerei secrete dă deasupra parcului, cealaltă se deschide către mare. Din nou, replica simbolică a Grădinii Edenului şi a Apelor de Jos din ezoterismul ebraic. Locul acesta ce pare a se sustrage duratei profane e perfect congruent cu un altul pe care Ştefan – copil fiind – îl vizita pe furiş. În camera Sambo bomboanele n-au nici un gust şi îţi rămân în gât. Aici, foamea şi setea sunt abolite. Micul Ştefan reintegrează starea paradisiacă, aşa cum doar copiilor le mai este îngăduit să o facă. Amintirea acestor momente de graţie vibrează încă în adult, sensibilizându-l la semnele pe care le primeşte. Nu întâmplător, la începutul romanului, portarul îi aduce lui Viziru – aflat în camera secretă – mănuşile uitate de Ileana în taxi. Efigii ale mâinilor, mănuşile poartă o certă încărcătură simbolică. Să ne amintim că mâna este prin excelenţă organ al cunoaşterii. Însă – precum bănuiţi deja – nu este vorba despre cunoaşterea conceptuală, ci despre contactul VIU, CONCRET ce ne face apţi să recunoaştem dimensiunea eschatologică a cosmosului. De obicei, contactul acesta ni se refuză, căci el ţine de misterul nupţial al cununiei, faţă de care logica diurnă a silogismului e neputincioasă. Singurul instrument epistemologic valabil aici este dragostea. Înrudit cu “YAD” (“mână”), verbul ebraic YADA înseamnă atât eu cunosc, cât şi eu iubesc. Descriind căile iubirii – deci, ale cunoaşterii – ca labirintice, vom repeta un foarte uzat truism. Se întâmplă ca Ştefan Viziru să semene mult cu un scriitor la modă numit Ciru Partenie. Atât Ioana , cât şi Ileana vor începe prin a-l confunda pe Viziru cu Partenie. În proza lui Eliade, asemenea complicaţii nu-şi găsesc rostul în nevoia scriitorului de a aduga o notă insolită personajelor şi întâmplărilor sale. Căci nu psihologia interesează aici. Desigur, cititorul ar putea fi derutat de prea desele crize de gelozie pe care Ştefan le încearcă la adresa scriitorului, ce devine – graţie confuziei de la început – părtaş nedorit într-o aventură cu dublă miză – erotică şi epistemologică. Importanţa mizei creşte în măsura în care dragostea lui Ştefan pentru cele două femei scapă oricărei codificări socio-culturale. În chip originar, eros-ul vine de dincolo de lume şi poartă dincolo de lume, drept pentru care cutumele noastre nu au nici o putere asupra-i. În ultimă instanţă, Ştefan caută şi găseşte o cale privilegiată de a transcende Timpul. Că o asemenea modalitate rămâne ilicită pentru cei mai mulţi, este altă problemă. Cunoşterea discursivă nu poate da seama de astfel de situaţii. Chiar şi cele mai înţelepte dintre frazele noastre nu sunt decât înşiruiri de cuvinte iar sensul lor este revelat pe de-a-ntregul doar după ce vom fi avut TIMP să le parcurgem până la capăt. Într-un anumit sens, gândirea discursivă este prizoniera timpului. Prin însăşi natura lui, simbolul scapă acestor limite. Realitatea sa nu se deduce logic după ce ai ajuns la capătul şirului de cuvinte (marcat grafic printr-un punct). Spre deosebire de cuvinte – care se desfăşoară unul DUPĂ altul, deci dia-cronic – simbolul tinde să fie unitar şi sincron. “Părţile” lui ni se înfăţisează SIMULTAN. De câte ori vom încerca să-l “demontăm” pentru a-l prinde în logica noastră, nu vom reuşi decât să-l trădăm, coborându-l în Timp. Dacă Viziru declamă subit anch’io son’ pittore este pentru că pictura, spre deosebire de actul scrisului, transpune privitorul în faţa unui tot sincronic iar nu în faţa unui şir de semne ce se cer descifrate dia-cronic. Nimeni nu va citi o pictură de Van Gogh ca pe o pagină de ziar. Ajunşi în camera secretă – altfel spus în atelierul de creaţie prietenii lui Viziru vor fi crunt dezamăgiţi: Nu există decât un singur tablou. Altminteri, pictorul ar cădea şi el în păcatul înşiruirii dia-cro-nice pe care vrea s-o evite. Subiectul său este tocmai MAŞINA văzută de pictor în pădurea Băneasa. Invitaţii cer să vadă acest unic tablou, însă Viziru nu are ce arăta. Adevăratul tablou se află deja sub ochii lor. Falsificaţi de aritmia Istoriei, invitaţilor le lipseşte acea calitate specială a privirii, fără de care tabloul rămâne invizibil. Atunci, ce rost are un asemenea vernisaj ? Sau, altfel spus – cum poţi demonstra evidenţa? Pentru a lămuri straniul episod, trebuie să vorbim despre întâlnirea – desigur întâmplătoare – dintre Viziru şi Anisie. Ca întotdeauna la Eliade, momentele cheie sunt camuflate într-o perfectă banalitate. Aflat în delegaţie prin zona Sighişoarei, Viziru dă peste un fost coleg de facultate, care îi face cunoştinţă cu Anisie. Deşi a învăţat multe, el n-a vrut să sfârşească nimic, nu şi-a luat nici o diplomă. În urma unui accident alpin, a avut revelaţia trecerii timpului, dar a ghicit totodată ce s-ar putea face pentru ca timpul să nu mai treacă. De atunci s-a descoperit că FIINŢA TOTALĂ, reuşind să se integreze ritmurilor cosmice. Gesturile lui, deloc speciale sau ostentative, vădesc un om care şi-a depăşit automatismele psiho-somatice, cu alte cuvinte, cineva capabil să fie prezent în fiecare clipă. Dacă noi ceilalţi ne lăsăm măcinaţi de obsesii, Anisie trăieşte în echilibru cu sine şi cu lumea. De îndată ce natura nu mai este privită ca loc comun al uzului şi abuzului cotidian, ea îşi dezvăluie dimensiu- nea simbolică: Repetitivitatea anotimpurilor nu mai oboseşte; chiar şi cele mai anoste îndeletniciri – precum curăţatul pomilor – devin prilej al reconectării la realitate. Iată acea CALITATE SPECIALĂ A PRIVIRII fără de care misteriosul tablou nu poate fi admirat. Un amănunt semnificativ: Partenie şi-a intitulat nuvela E departe stâna, dar Biris nu-şi poate aminti dacă titlul este sau nu nuanţat printr-un semn de întrebare. Din perspectivă eschatologică, a ajunge la stana înseamnă a ieşi din pântecele balenei, cu alte cuvinte – a scăpa de teroarea Istoriei. Însă Istoria face şi ea parte din scenariu. Deloc întâmplător, unul din volumele lui Partenie se numeşte Plimbare pe întuneric… Episodul detenţiei lui Viziru reprezintă tocmai răgazul în pântecele balenei, cu alte cuvinte – Faza Neagră a Operei, moment al purgatoriului şi al “morţii”, ce presupune abandonul tuturor certitudinilor noastre; naşterea din nou e posibilă doar dacă materia se află într-o stare de TOTALĂ DESCOMPU- NERE. Neutralitatea politică a lui Viziru e o condiţie fără de care eroul s-ar rătăci în labirintul ideologiilor (dizolvate şi ele la Negru). Spiritul volitiv ce trebuie să anime pe alchimist pentru a trece cu bine proba morţii arzătoare nu are de a face cu fanatismul. Dimpotrivă. Singura performanţă a fanatismului este de a prelungi dureros şederea în infern. Viziru poate fi activ – deci TREAZ – în propria moarte iniţiatică tocmai pentru că se refuză activismului. Partenie este împuşcat de Siguranţă la puţin timp după ce un legionar notoriu îl abordează din greşeală, confundându-l cu Viziru. Odată cu asasinarea scriitorului, Viziru este bântuit de insomnii stranii, ce s-ar putea explica – la nivel psihologic – prin sentimentul de culpă generat de contribuţia involuntară la omor. Oricât de onorabile – scrupulele morale nu dau seama cu adevărat de aceste insomnii. Veritabile plimbări pe întuneric, ele servesc la spargerea Aurului: Cortegiul certitudinilor noastre – ceea ce numim cu mândrie bovinã Eul nostru – este sfârtecat, tocat, măcinat, laminat, astfel încât să fie vlăguit până la slăbirea extremă. Fără o vigilenţă continuă – experienţa poate eşua în stări negative de transă, de somnambulism şi mediumitate (Julius Evola – Tradiţia Hermetică – Simbolismul ei, doctrina şi Arta Regală Humanitas 1999). În măsura în care reuşeşte să spargă închisoarea Ego-ului, alchimistul trebuie, concomitent, să păstreze principiul activ, chintesenţa Aurului – altfel spus – el trebuie să rămână treaz în noapte.
Pentru a-şi explica misterioasele insomnii, Viziru vrea să citească ultima piesă de teatru a lui Partenie – semnificativ intitulată “Priveghiul”. Cum manuscrisul a dispărut, nimeni nu ştie dacă autorul a apucat s-o scrie până la capăt. Actorul şi regizorul Dan Bibicescu nu poate oferi amănunte, dar îşi expune concepţia despre teatru, pretinzând că Partenie o împărtăşea: Dacă rosturile lumii au fost scurt-circuitate de Istorie, teatrul vine să scurt-circuiteze Istoria. Intrând în pielea personajelor sale, actorul poate epuiza – într-un timp scurt – nenumărate modalităţi de a fi, ceea ce echivalează, oarecum, cu a trăi – concentrat – mai multe vieţi complet diferite. Prin angoasele personajelor sale, actorul este nevoit să-şi confrunte propriile angoase – pe care scena nu face decât să le scoată la iveală. Înţelegem, aşadar, că – datorită convenţiei teatrale – actorului i se oferă şansa de a ieşi din pântecele balenei cu o clipă mai devreme decât ceilalţi. Căci el va fi parcurs deja – graţie profesiei – experinţe de care, poate –în cotidian – n-ar fi avut parte vreodată. Ghicim în Dan Bibicescu prefigurarea unui personaj ce avea să apară mult mai târziu în proza eliadiană – nimeni altul decât Ieronim Thanase. Pentru a-şi salva soţul din ghearele insomniei, Ioana recurge la un subterfugiu în egală măsură bizar şi eficient: pretinde că, pentru o vreme, a fost îndrăgostită CONCOMITENT atât de el, de Viziru, cât şi de Ciru Partenie. Primind confirmarea că o asemenea dragoste este posibilă, Ştefan adoarme imediat. Trimis în misiune diplomatică la Londra, Viziru găseşte o nouă modalitate de a nu se lăsa confiscat de Istorie: în timpul bombardamentelor germane, el citeşte Sonetele lui Sheakespeare. Gest eliberator tocmai prin maxima lui gratuitate. Doar astfel mai poate omul modern să se salveze de la anonimatul morţii colective. Recunoaştem cu uşurinţă aici atmosfera pe care Eliade însuşi a resimţit-o în propriul său periplu diplomatic. Expulzat împreună cu ceilalţi diplomaţi români după Septembrie 1940, Viziru este silit să facă o escală în Portugalia. Graţie unei coincidenţe de nume ce se va lămuri abia spre sfârşitul romanului, îl vedem având o relaţie pe cât de tumultoasă pe atât de superficială cu domnişoara Zissu. Astfel, întoarcerea în ţară este îndelung amânată. Nu întâmplător, textele alchlmice avertizează împotriva reflexelor roşiatice sau galbene ce pot apărea după negru, dar înaintea albului (J. Evola, op. Cit.), semn că purificarea a fost incompletă. Asemenea răbufniri blochează calea spre următorul nivel de conştiinţă; Viziru sfârşeşte prin a se simţi prizonier al domnişoarei Zissu… Ajuns în ţară, îl regăşeşte pe Anisie: Senin, dar lucid, acesta din urmă nu este deloc înfricoşat de perspectiva unui război. Asemenea cataclisme istorice sunt imposibil de evitat, atâta vreme cât, înnebunită de aşa-zisă libertate de a-şi croi propriul destin, umanitatea se comportă ca o specie zoologică. Singura şansă este ca puţinii supravieţuitori ai sfârşitului de ciclu să redescopere paradisul an-istoric generator de mituri. Deşi e speriat de cacofonia Istoriei, Viziru refuză în aceiaşi măsură şi liniştea spectrală a paradisului post-atomic, ce nu-i pare deloc mai suportabilă. Condiţionat de lumea în care trăieşte, el pare a uita că Istoria a fost posibilă şi datorită unui exces de cuvinte. Chiar şi când caută pe Dumnezeu, el rămâne prizonier al gândirii discursive, neînţelegând că limbajul născut şi modelat de omul istoric este irelevant în faţa realităţilor trans-istorice. Spre stupoarea tuturor, Viziru se înrolează voluntar pe frontul de Est. Acest episod ne duce inevitabil cu gândul la anumite tehnici din tantra yoga hindusă, al căror rol pregătitor ni se va desluşi mai târziu. Căci, după purgatoriul riscului asumat, ministerul îl trimite cu o delegaţie economică în Portugalia, unde va reîntâlni pe Ileana. Cei doi fac dragoste într-o cameră de hotel, dar sunt violent întrerupţi de misterioase lovituri ce par a veni de pe coridor. Dacă unirea sexuală duce la extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus (J. Evola, op. Cit.), loviturile amintesc de forţa purificatoare a fierului asupra Materiei. Numai prin brusca suspendare a funcţiei procreative putem surprinde în stare nudă şi non-individuală forţa de care avem nevoie pentru a pătrunde pe Calea Regală; numai astfel, amorul se transformă – potrivit ezoterismului trubadurilor – în a-mors (ne-moarte, ambrozie). După o altă perioadă pe front, eroul află printr-o telegramă că soţia şi copilul au murit în urma bombardamentului american din Aprilie 1944. Semn al consumării unei etape, episodul face posibilă începerea alteia. Este cât se poate de firesc ca valorile, cutumele şi instituţiile să cadă în desuetudine de îndată ce nivelul de conştiinţă care le-a dat naştere a fost depăşit; nu mai puţin firesc este ca purtătorii de cuvânt ale acestor valori, cutume şi instituţii să se retragă după ce şi-au îndeplinit rolul: Sinuciderea Iocastei, ca şi moartea violentă a fiilor lui Oedip fac parte din acelaşi tip de scenariu. Purificat în pântecele de foc al iubirii, Viziru e pregătit să meargă mai departe. Precum Oedip, el a împlinit deja polul feminin al fiinţei sale. În limbaj alchimic, Fecioara este Mama celui renăscut, ieşit din ea prin imaculata concepţiune (autogenerare, endogeneza spirituală), şi, totodată Soţia acestui fiu al său, care devine bărbatul ce o posedă şi o fecundează (J. Evola, op. cit.). Dincolo de orice interpretate freudiană, avem de-a face aici cu descrierea cununiilor interioare fără de care naşterea din nou este de ne- conceput. Eroul e chemat să facă opera bărbătească, luând în căsătorie propriul potenţial de energii feminine şi lăsându-l să-şi reveleze astfel calitatea MATERNĂ. Transformate în INFORMAŢIE, ele fac posibil un nou câmp de conştiinţă, altfel spus – o nouă naştere. După epuizarea acestui potenţial, Oedip pleacă în exil, călăuzit de fiica (sora) sa Antigona. Nu întâmplător, colonelul Baleanu – rămas fără vedere în timpul luptelor de la Odessa – pare a-şi aminti diverse amănunte legate de Ioana cu o acurateţe care-l surprinde pe Viziru însuşi. Orbirea colonelului este – în fapt – o experienţă iniţiatică de aceiaşi factură ca şi auto-mutilarea lui Oedip. Căci, uneori, privirea lăuntrică nu se deschide decât cu preţul unor asemenea accidente. Îndemnat de Irina – fiinţa hieratică şi oraculară, superb creionată de autor – Viziru începe să caute pe Ileana. După un periplu prin Moldova devastată de secetă, eroul află despre ea că a rămas în străinătate. În acest timp, Dan Bibicescu scrie o piesă de teatru intitulată Întoarcera de la Stalingrad. Dramaturgul doreşte să pună astfel în lumină un mit românesc al morţii: Convoiul nesfârşit al morţilor care vin înapoi acasă de pe frontul de Est, colonelul orb ce pare a-i călăuzi (fără ca spectatorii să-şi poata da seama dacă traieşte sau e mort), precum şi sătenii care îngenunchează întâmpinându-i cu lumânările în mâini, nu sunt altceva decât metafore scenice pentru liturghia cosmică la care participă deopotrivă vii şi morţii, celebrând împreună misterul Marii Treceri. Să ne amintim că termenul ebraic pentru trecere este tocmai PESAH. Potrivit lecturii cabbalistice, el poate fi interpretat şi ca ieşire din capcană. Puşi în faţa neşansei istorice, românii ies din capcană descoperind rostul pascal/nupţial al jertfei de sine. Soluţia aceasta depăşeşte categoriile subiectivismului nostru umoral. Ar fi o greşeală s-o considerăm optimistă, sau să ne grăbim etichetând-o drept pesimistă. Realitatea de dincolo de Timp nu poate fi înţeleasă dacă-i aplicăm o grilă de lectură ivită în cadrul impus de Istorie şi perpetuată de o mentalitate pentru care participarea activă la Istorie este una dintre cele mai înalte demnităţi accesibile omului.. În concepţia lui Bibicescu, teatrul are funcţia esenţială de a exorciza destinul, silindu-l să se manieste în limitele spaţio-temporale oferite de convenţia teatrală. Plasat în afara acestor limite, spectatorul scapă de tirania destinului, pe care o lasă să acţioneze într-un plan de realitate paralel, după reguli ce nu-şi găsesc aplicabilitatea dincoace de scenă. Fără ca Eliade s-o spună explicit, simpla existenţă a convenţiei teatrale poate sugera relativitatea funciară a concepţiilor noastre despre spaţiu şi timp. În fond, jocul actorilor pe scena nu-i decât replică la scară redusă a Jocului Cosmic. Dacă spectatorul dintr-o sală de teatru se eliberează de destin acceptând gratuitatea unei convenţii, ce-i împiedică pe spectatorii Lumii să facă acelaşi lucru? Poate doar faptul că – în afara teatrului – convenţia realităţii reuşeşte să disimuleze aproape complet realitatea convenţiei. Când Viziru ia calea exilului, n-o face din motive politice, ci pentru a o regăsi pe Ileana. Iată-l aflat în faţa celor din urmă cununii interioare. Căci, dacă a devenit fecund, cu acea fecunditate esenţială sortită oricărei fiinţe umane, dacă a biruit sterilitatea persoanei sale, el n-a realizat-o încă pe aceasta din urmă la nivelul colectiv de care orice om este de asemenea răspunzător (Annick de Souzenelle – “Oedip interior – Prezenţa Logos-ului în mitul grec pag.57, Editura Amarcord, Timisoara, 1999). Vom înţelege, aşadar, de ce – odată ajuns la Paris – Viziru se simte co-responsabil pentru seceta din Moldova. Avertizăm că orice interpretare facil-sentimentală e înşelătoare. Printre manuscrisele lui Dan Bibicescu scoase clandestin peste graniţă Viziru găseşte şi “Jurnalul” lui Ciru Partenie. Astfel, nu ne va fi greu să ghicim identitatea croitoresei de care – adolescent fiind – însuşi scriitorul se îndrăgostise. Oricât de fragmentare, dezvăluirile din “Jurnal” oferă coerenţă întregului, legând între ele destinele din jurul lui Viziru. În acelaşi timp tainica şi fanica – doamna Zissu este motorul imobil care dă fiinţă celorlalţi prin simpla acţiune de prezenţă, fără necesitatea unei intervenţii directe (Vasile Lovinescu Al patrulea hagialac, pag. 111 – Editura Rosmarin 1996). Departe de a fi un simptom de snobism, pianul pe care doamna Zissu se încăpăţânează să-l păstreze este simbolul nobleţei ascunse în spatele aparenţei decreptitudini. Tocmai acest interval uriaş între ceea ce se vede şi ceea ce este permite cuprinderea unei game aproape inepuizabile de posibilităţi ale fiinţei.
Toţi se dovedesc a fi personajele unui imens scenariu teleologic pe care Ştefan nu întârzie să-l recunoască drept ceea ce este pentru ca apoi să se abandoneze fără rezerve Providenţei. Ca din întâmplare, în ziua Solstiţiului de Vară, eroul ajunge într-o pădure unde regăseşte nu doar pe Ileana, dar şi MAŞINA pe care o pictase cu mulţi ani în urmă. După cum vom vedea, simbolul acesta dobândeşte acum valenţele unui instrument psihopomp.Iată de ce Ştefan sugerează Ilenei să plece în altă zi, sau cu trenul… Însă avertismentele sunt total ignorate: Cuplul se grăbeşte inexorabil către acea ultimă, nesfârşită clipă când cerurile se deschid… Dacă cititorul se va fi aşteptat la un happy-end convenţional, dezamăgirea e cât se poate de amară. Cei doi nu se regăsesc pentru a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea lor nu s-a transformat din instrument de cunoaştere metafizică în epuizanta rutină casnică tocmai pentru că n-au avut timp să se lase măcinaţi de timp. Ştefan şi Ileana se întâlnesc la intervale lungi şi în semi-clandestinitate, ceea ce conferă relaţiei lor tensiunea fără de care revelaţiile majore ni se refuză. Grăbită să mistifice totul, lumea modernă îşi închipuie eternitatea ca o înşiruire infinită de clipe. Iată de ce însuşi Paradisul a căpătat faima unui loc tare plicticos. Dragostea vine să scurt-circuiteze iluzia succesiunii momentelor (1+1+1+1…), aducând cu sine REALITATEA CLIPEI UNICE. Restul e…literatură.
BIBLIOGRAFIE:
MIRCEA ELIADE “Noaptea de Sânziene” vol. 1 –2 Editura Minerva 1991
MIRCEA ELIADE “De la Zalmoxis la Genghis Han” Editura Humanitas 1995
ANNICK de SOUZENELLE “Simbolismul corpului uman” Editura Amarcord 1996
ANNICK de SOUZENELLE “Oedip interior – Prezenţa Logos-ului în mitul grec” Editura Amarcord 1999 JULIUS EVOLA “Tradiţia Hermetică – Simbolismul ei, doctrina şi Arta Regală” Editura Humanitas 1999
ALLAN WATTS “DAO – Calea ca o curgere de apă” Editura Humanitas 1996 VASILE LOVINESCU “Al patrulea hagialac” Editura Rosmarin 1996
Viorel Roşca "EROSUL CARE MIŞCĂ LUMILE"
Erosul care mişcă lumile
Motto „Amor che muove sori e altre stelle”
Dante „Divina Comedie-Paradisul” cântul XXXIII
Problema treptelor erosului şi a mişcării sufletului pe scara alcătuită de aceste trepte, mă preocupă de multişor. Dar m-am gândit că e un subiect prea delicat ca să devină tema unui articol. Sunt oameni sensibili şi puri care ar strâmba di nas la asa o discuţie indecentă. Eu totuşi încăpăţînat cum sunt mă avânt iresponsabil în tratarea problemei asumându-mi toate riscurile. Poate m-au încurajat şi câteve lecturi ale unor iubiţi autori ce şi-au depăşit jena şi au tratat subiectul cu toată seriozitatea.
În tradiţie, erosul sub toate formele sale ţin de sephira YESOD, care în ebraică înseamnă ”cuibul lui yod” adică cuib al numelui divin HA SHEM, pe care trebuie să îl devenim şi cunoastem în noi înşine.[1] YESOD mai înseamnă şi “secret al NUMELUI” iar adolescentul intră în rezonanţă la acest nivel cu NUMELE său secret. De aceea adolescenţa e vârsta celor mai mari exaltări mistice investite în categorii diverse: religioase, patriotice, politice,artistice, amoroase, toate de ordin erotic.
În atitudinea faţă de propriul eros, omul îşi arată autenticitataea personalităţii sale. Căci erosul este energia care îl poartă pe om spre depăşiri de sine. Dacă erosul e investit procreării, aproape exclusiv, coboară la nivelul banalizării. Faţă de eros există două atitudini opuse, ambele blocante la nivelul “omului roşu”, al lui “a avea”[2]. O atitudine falsă este refularea energiilor erotice prin interdicţii morale. A doua este divinizarea acestor energii la nivel sexual ca plăcere, justă doar dacă îi vedem locul în ierarhia scării care este coloana noastră vertebrală. Căci orice asceză venită din constrângere este falsă ca şi refuzul oricărei asceze. YESOD dă naştere primelor cinci vertebre ale coloanei, axis mundi, numite sacrale. Astfel, sexualitatea ţine de sacru, fiind baza scării, luz-ul, sâmburele de nemurire, care nu e distrus nici prin foc. De aceea erosul îl poartă pe om către marile lui descoperiri de sine până la suprema cununie, cea cu Domnul, nunta supremă şi bucurie a celei mai înalte relaţii erotice, cea divino- umană. De aceea omul trebuie să devină cunştient de autenticitatea plăcerii. După Annick de Souzenelle, a te lipsi de ea din moralism e la fel de greşit ca şi a abuza de ea din ignoranţă.
De sephira YESOD ţine unul din riturile fundamentale ale iudaismului: circumcizia. Prepuţul simbolizează hainele de piele în care Dumnezeu ne-a îmbrăcat după cădere şi trebuie îndepărtate pentru ca lumina să iasă la iveală.
Moel[3], oficiantul, suge sângele pentru ca să descopere pe Nefeş, sufletul viu. El înlătură vălurile ce îl despărţeau pe copil de sufletul său profund, spre a-l reda NUMELUI său. Mai există o circumcizie a inimii şi una a urechilor, la celelalte două nivele, pe drumul ultimei nunţi. E o circumcidere treptată a ego-ului. Toate acestea sunt trepte ale urcării erosului şi investirii lui la nivele tot mai înalte.
După Dionisie Areopagitul[4] amor este teonimie, adică nume ce se dă lui Dumnezeu, care nu are iubire ci este iubire. Erosul divin unifică existenţele după modelul treimic. Aşa şi orice eros uman dezinteresat face ca cei stăpâniţi de eros să nu-şi aparţină lor ci celor de ei doriţi erotic.
Persoana este după Christos Yannaras, o categorie prin excelenţă erotică si erosul o categorie prin excelenţă personală[5]. Erosul căzut desparte, fragmentează natura, deoarece serveşte independenţa existenţială a individualităţilor, satisfacţia de sine efemeră a naturii.
Cum spunea şi Annick de Souzenelle la o conferinţă în Bucureşti, după cădere, erosul iniţial spiritual, unire divino-umană, devine trupesc. Însă chiar şi acest eros trupesc pare să păstreze amintirea modului personal de existenţă. Căci el nu încetează să fie elan spiritual către unire cu celălalt. Chiar şi ca dorinţă egocentrică de plăcere, continuă să fie tendinţă spre stabilirea unei relaţii. După Areopagit, erosul, fie că-l numim divin, îngeresc, spiritual, psihic ori natural, este o putere unificatoare şi coezivă care împinge fiinţele superioare să poarte de grijă celor inferioare, pe cele de adelaşi rang să intre în comuniune şi pe cele inferioare să se întoarcă spre cele mai presus de ele.
Setea de viaţă este setea insaţiabilă de relaţie şi e sădită în fiecare particulă a existenţei noastre. Chiar eşecul pasiunii erotice în năzuinţa ei către plenitudinea vieţii, ne readuce aminte că finalitatea ei reală este participarea la erosul pentru persoana lui Dumnezeu. După Areopagit, chiar şi neînfrânatul ce refuză Logosul, relaţia, participă într-o măsură la bine prin aspiraţia către unire şi iubire.
Aşa vedeau primii creştini problema, fără blocaje, jene, sau complexe. În ultimele secole un moralism suspect l-a îndepărtat pe om de sensul real alerosului. Omul n-a mai fost autentic cu sine şi a blocatenergiile la nivelul matricel de apă, la nivelul psiho-fizic. Pe de altă parte, relaţia erotică bărbat-femeie simbolizează ceea ce se întâmplă în lăuntrul nostru, sau ar trebui să se întâmple. Partea dreaptă, împlinită, masculină, intelectuală, trebuie să înţeleagă şi să penetreze partea stângă, neîmplinită, feminină, care în mod normal aşteaptă şi se desprinde acestei penetrări. Cu timpul însă, o educaţie moralistă si raţionalistă a hipertrofiat emisfera stângă a creierului, abstractă, verbal logică, destinată doar cuceririi şi înţelegerii lumii exterioare, a masculinizat fals stânga feminină care se rigidizează în faţa unui intelect masculin feminizat, slab neputincios în a deschide potenţialul energiilor profunde din femininul adânc. Acest fenomen interior îsi are expresia exterioară în avântul mişcării feministe ce-şi închipuie că femeia trbuie să fie un substitut de bărbat, masculinizându-se ridicol, şi nu doar în aspectul exterior. Altă manifestare este homosexualitatea, o expresie a feminizării Înţelepciunii, care nu se mai îndreaptă către cunoaşterea interioară prin intuiţia intelectuală. E drama neîmplinirii, drama încremenirii în lumea căderii. Miturule omenirii comunică dintotdeauna această dramă. Căci Sfinxul din Theba devorează ca păzitor al Portii Oamenilor pe toţi care nu au înţeles sensul adânc al erosului. Abia Oedip, căsătorindu-se simbolic cu mama sa, adică cu femininul său interior, scapă Theba, adică oraşul interior, matricea de foc, inima, de sfinxul devorator al celor ce nu au reuşit investirea erosului la nivel spiritual. La poarta aceea Cineva aşteaptă să-I
deschizi uşa.
1 Annick de Souzenelle „Simbolismul corpului uman” Ed. Amarcord 1996, p.128
[2] Omul roşu corespunde primului etaj al arorelui sophirotic descris de triunghiul inferior YESOD-HOD-NETZAH adică matricii de apă ce conţine potenţialul nostru energetic ce trebuie investit la toate nivelele noastre ontologice.
[3] Op. cit. p. 133-137
[4] Dionisie Areopagitul “Numele divine - ierarhia mistică” p. 81-84
[5] Christos Yannaras „Heidegger şi Areopagitul” p. 119-126
Motto „Amor che muove sori e altre stelle”
Dante „Divina Comedie-Paradisul” cântul XXXIII
Problema treptelor erosului şi a mişcării sufletului pe scara alcătuită de aceste trepte, mă preocupă de multişor. Dar m-am gândit că e un subiect prea delicat ca să devină tema unui articol. Sunt oameni sensibili şi puri care ar strâmba di nas la asa o discuţie indecentă. Eu totuşi încăpăţînat cum sunt mă avânt iresponsabil în tratarea problemei asumându-mi toate riscurile. Poate m-au încurajat şi câteve lecturi ale unor iubiţi autori ce şi-au depăşit jena şi au tratat subiectul cu toată seriozitatea.
În tradiţie, erosul sub toate formele sale ţin de sephira YESOD, care în ebraică înseamnă ”cuibul lui yod” adică cuib al numelui divin HA SHEM, pe care trebuie să îl devenim şi cunoastem în noi înşine.[1] YESOD mai înseamnă şi “secret al NUMELUI” iar adolescentul intră în rezonanţă la acest nivel cu NUMELE său secret. De aceea adolescenţa e vârsta celor mai mari exaltări mistice investite în categorii diverse: religioase, patriotice, politice,artistice, amoroase, toate de ordin erotic.
În atitudinea faţă de propriul eros, omul îşi arată autenticitataea personalităţii sale. Căci erosul este energia care îl poartă pe om spre depăşiri de sine. Dacă erosul e investit procreării, aproape exclusiv, coboară la nivelul banalizării. Faţă de eros există două atitudini opuse, ambele blocante la nivelul “omului roşu”, al lui “a avea”[2]. O atitudine falsă este refularea energiilor erotice prin interdicţii morale. A doua este divinizarea acestor energii la nivel sexual ca plăcere, justă doar dacă îi vedem locul în ierarhia scării care este coloana noastră vertebrală. Căci orice asceză venită din constrângere este falsă ca şi refuzul oricărei asceze. YESOD dă naştere primelor cinci vertebre ale coloanei, axis mundi, numite sacrale. Astfel, sexualitatea ţine de sacru, fiind baza scării, luz-ul, sâmburele de nemurire, care nu e distrus nici prin foc. De aceea erosul îl poartă pe om către marile lui descoperiri de sine până la suprema cununie, cea cu Domnul, nunta supremă şi bucurie a celei mai înalte relaţii erotice, cea divino- umană. De aceea omul trebuie să devină cunştient de autenticitatea plăcerii. După Annick de Souzenelle, a te lipsi de ea din moralism e la fel de greşit ca şi a abuza de ea din ignoranţă.
De sephira YESOD ţine unul din riturile fundamentale ale iudaismului: circumcizia. Prepuţul simbolizează hainele de piele în care Dumnezeu ne-a îmbrăcat după cădere şi trebuie îndepărtate pentru ca lumina să iasă la iveală.
Moel[3], oficiantul, suge sângele pentru ca să descopere pe Nefeş, sufletul viu. El înlătură vălurile ce îl despărţeau pe copil de sufletul său profund, spre a-l reda NUMELUI său. Mai există o circumcizie a inimii şi una a urechilor, la celelalte două nivele, pe drumul ultimei nunţi. E o circumcidere treptată a ego-ului. Toate acestea sunt trepte ale urcării erosului şi investirii lui la nivele tot mai înalte.
După Dionisie Areopagitul[4] amor este teonimie, adică nume ce se dă lui Dumnezeu, care nu are iubire ci este iubire. Erosul divin unifică existenţele după modelul treimic. Aşa şi orice eros uman dezinteresat face ca cei stăpâniţi de eros să nu-şi aparţină lor ci celor de ei doriţi erotic.
Persoana este după Christos Yannaras, o categorie prin excelenţă erotică si erosul o categorie prin excelenţă personală[5]. Erosul căzut desparte, fragmentează natura, deoarece serveşte independenţa existenţială a individualităţilor, satisfacţia de sine efemeră a naturii.
Cum spunea şi Annick de Souzenelle la o conferinţă în Bucureşti, după cădere, erosul iniţial spiritual, unire divino-umană, devine trupesc. Însă chiar şi acest eros trupesc pare să păstreze amintirea modului personal de existenţă. Căci el nu încetează să fie elan spiritual către unire cu celălalt. Chiar şi ca dorinţă egocentrică de plăcere, continuă să fie tendinţă spre stabilirea unei relaţii. După Areopagit, erosul, fie că-l numim divin, îngeresc, spiritual, psihic ori natural, este o putere unificatoare şi coezivă care împinge fiinţele superioare să poarte de grijă celor inferioare, pe cele de adelaşi rang să intre în comuniune şi pe cele inferioare să se întoarcă spre cele mai presus de ele.
Setea de viaţă este setea insaţiabilă de relaţie şi e sădită în fiecare particulă a existenţei noastre. Chiar eşecul pasiunii erotice în năzuinţa ei către plenitudinea vieţii, ne readuce aminte că finalitatea ei reală este participarea la erosul pentru persoana lui Dumnezeu. După Areopagit, chiar şi neînfrânatul ce refuză Logosul, relaţia, participă într-o măsură la bine prin aspiraţia către unire şi iubire.
Aşa vedeau primii creştini problema, fără blocaje, jene, sau complexe. În ultimele secole un moralism suspect l-a îndepărtat pe om de sensul real alerosului. Omul n-a mai fost autentic cu sine şi a blocatenergiile la nivelul matricel de apă, la nivelul psiho-fizic. Pe de altă parte, relaţia erotică bărbat-femeie simbolizează ceea ce se întâmplă în lăuntrul nostru, sau ar trebui să se întâmple. Partea dreaptă, împlinită, masculină, intelectuală, trebuie să înţeleagă şi să penetreze partea stângă, neîmplinită, feminină, care în mod normal aşteaptă şi se desprinde acestei penetrări. Cu timpul însă, o educaţie moralistă si raţionalistă a hipertrofiat emisfera stângă a creierului, abstractă, verbal logică, destinată doar cuceririi şi înţelegerii lumii exterioare, a masculinizat fals stânga feminină care se rigidizează în faţa unui intelect masculin feminizat, slab neputincios în a deschide potenţialul energiilor profunde din femininul adânc. Acest fenomen interior îsi are expresia exterioară în avântul mişcării feministe ce-şi închipuie că femeia trbuie să fie un substitut de bărbat, masculinizându-se ridicol, şi nu doar în aspectul exterior. Altă manifestare este homosexualitatea, o expresie a feminizării Înţelepciunii, care nu se mai îndreaptă către cunoaşterea interioară prin intuiţia intelectuală. E drama neîmplinirii, drama încremenirii în lumea căderii. Miturule omenirii comunică dintotdeauna această dramă. Căci Sfinxul din Theba devorează ca păzitor al Portii Oamenilor pe toţi care nu au înţeles sensul adânc al erosului. Abia Oedip, căsătorindu-se simbolic cu mama sa, adică cu femininul său interior, scapă Theba, adică oraşul interior, matricea de foc, inima, de sfinxul devorator al celor ce nu au reuşit investirea erosului la nivel spiritual. La poarta aceea Cineva aşteaptă să-I
deschizi uşa.
1 Annick de Souzenelle „Simbolismul corpului uman” Ed. Amarcord 1996, p.128
[2] Omul roşu corespunde primului etaj al arorelui sophirotic descris de triunghiul inferior YESOD-HOD-NETZAH adică matricii de apă ce conţine potenţialul nostru energetic ce trebuie investit la toate nivelele noastre ontologice.
[3] Op. cit. p. 133-137
[4] Dionisie Areopagitul “Numele divine - ierarhia mistică” p. 81-84
[5] Christos Yannaras „Heidegger şi Areopagitul” p. 119-126
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
