Mnemosyne Gânduri despre apocatastază

Mnemosyne

Gânduri despre apocatastază


Apocatastaza, restaurarea finală a tuturor fiinţelor căzute, a fost considerată, cel puţin în forma sa origenistă, o idee condamnabilă. Cu toate acestea, ea răzbate atât în operele unor Sfinţi Părinţi precum Grigorie de Nyssa, cât şi în conştiinţa spirituală a unor teologi mai apropiaţi de vremurile noastre.
Biblia afirmă în nenumărate rânduri veşnicia infernului, deci faptul că vor exista fiinţe care nu se vor putea mântui niciodată. Cu toate acestea există şi afirmaţia potrivit căreia, după sfârşitul lumii acesteia, Dumnezeu va fi totul în toate, exprimare ce nu pare a lăsa nici un “loc” în afara prezenţei divine. Infernul, ca spaţiu al separării de Dumnezeu, aşadar, nu ar putea fi etern în acest caz.
Va veni o vreme când răul va fi în întregime eliminat, spune Grigorie de Nyssa, pentru că răul nu poate exista în sine, ci într-o voinţă rea. În ziua în care toate voinţele vor vrea ce vrea Dumnezeu, răul va fi nimicit pentru că suportul său(voinţa dia-bolică, ce se separă de divin) va fi înlăturat. Ideea că răul nu există în sine se referă la faptul că acesta nu are un statut ontologic precis, nu e o fiinţă de sine stătătoare, ci funcţionează ca parazit. În momentul în care substratul parazitat dispare, este desfiinţat şi răul. Iconomia divină urmăreşte tocmai acest lucru:
"Divinitatea s-a ascuns sub învelişul firii noastre pentru ca, după cum se întâmplă şi peştilor lacomi, cel rău să muşte odată cu momeala trupului omenesc şi undiţa divinităţii, şi astfel prin intrarea vieţii pe tărâmul morţii şi prin ivirea luminii în împărăţia întunericului, să dispară pe veci tot ceea ce este contrar luminii şi vieţii, căci nu este firesc ca întunericul să rămână în prezenţa luminii, nici moartea să se cuibărească în lucrarea vieţii."[1]
Dumnezeu foloseşte metoda amăgirii răului, pentru a-l mântui pe cel căzut, iar prin aceasta nu face bine numai celui pierdut, ci şi "celui care a lucrat pieirea noastră", precizează Grigorie de Nyssa.[2]
Starea căzută a fiinţei nu se referă doar la o dimensiune morală, a păcatului, ci la întreaga precaritate ontologică ce însoţeşte condiţia umană: îmbătrânire, boli, moarte, slăbiciune de toate felurile. În clipa în care Hristos se întrupează, El asumă firea omenească cu toate deformările produse în ea de cădere, o asumă şi, asumând-o în totalitate, până în ultima ei consecinţă(moartea), o rectifică. Dumnezeu însuşi se lasă înghiţit de moarte, dar El o consumă pe aceasta din interior, o desfiinţează.
"Când Hristos a rămas în mod voit prizonier, moartea a suferit durerile naşterii."[3]
Voind să înghită însăşi Viaţa, moartea(consecinţă a păcatului separării de divin) este înghiţită de Viaţă.[4] Moartea sacrificială a celui care prin natura sa nu era nevoit să moară, destituie însăşi moartea din funcţia ei de “antidot” al Căderii. Acel pascal "cu moartea pe moarte călcând"relevă transfigurarea morţii în poartă a Învierii şi a mormântului în matrice a renaşterii.
Cum să nu vorbim în acest context despre Restaurare, când supremul rău, din perspectivă umană, devine suport şi sâmbure al Vieţii?
Cât priveşte rolul infernului, Grigorie de Nyssa îl consideră a fi trecător: scopul acestuia este de a purifica prin suferinţă. Este vorba, de altfel, despre purificarea la care fiecare creştin este chemat încă din timpul vieţii. Cine nu o realizează în viaţă fiind, o va realiza dincolo prin intermediul suferinţelor infernale:
"După lungi încercări, toate făpturile care zac acum în răutate, vor fi aduse la starea lor de începuturi, iar cei care au fost pedepsiţi spre curăţire şi au îndurat suferinţe(s.n.), precum şi cei fără de vină, cu toţii vor aduce mulţumiri lui Dumnezeu."[5]
Măsura suferinţelor, continuă Sf. Grigorie, este dată de măsura răutăţii fiecăruia, unii petrec mai mult timp fiind mistuiţi de flăcări, alţii mai puţin. În final însă, când toate fiinţele se vor fi curăţit, va avea loc distrugerea totală a răului, Dumnezeu fiind totul în toate.
"Iar dacă admiţi că răul există în paralel cu Dumnezeu, cum va mai fi adevărată afirmaţia că Dumnezeu este în toate? Căci nu e cu putinţă ca Cel ce se află în toate să se afle în ceea ce nu există".[6]
Invocându-l pe Grigorie de Nyssa, Paul Evdokimov[7] afirmă că focul nu trebuie înţeles ca pedeapsă, ci ca purificare. Este absurd, spune teologul rus, să îţi imaginezi că alături de eternitatea Împărăţiei, Dumnezeu o pregăteşte pe cea a iadului, acesta ar fi nici mai mult nici mai puţin decât chiar eşecul planului divin pentru lume. Separarea dintre oi şi capre din ziua Judecăţii, trebuie privită, susţine Evdokimov citându-l pe Serghei Bulgakov, ca o amputare la nivelul fiecărei persoane, a elementelor demoniace, adică acelea care menţin distanţa faţă de Dumnezeu. O idee asemănătoare se găseşte şi la Grigorie de Nyssa:
"El dă sufletului doar suferinţa necesară, şi aşa precum cei ce vor să separe prin foc zgura amestecată cu aurul, topesc în foc nu doar materia lipsită de valoare, ci o dată cu ea topesc şi aurul curat laolaltă cu adaosul, tot astfel şi sufletul, întrucât este amestecat cu materia, va trece prin pârjolul curăţitor, până când ceea ce e material şi necurat va fi mistuit de flăcări".[8]
La rândul său, Nikolai Berdiaev expune două puncte de vedere asupra infernului. Primul este unghiul de vedere al omului, subiectiv. Cel de al doilea este punctul de vedere al lui Dumnezeu, obiectiv. Infernul obiectiv, ca sferă particulară a vieţii veşnice, este de negândit, intolerabil şi totodată incompatibil cu credinţa în Dumnezeu, afirmă filosoful rus, pentru că un astfel de infern ar sugera eşecul creaţiei. Berdiaev este de părere că povestea pedepselor infernale, înţelese ca acte drepte, menite să dea satisfacţie celor buni, nu comportă nimic ontologic, ci este "unul dintre produsele cele mai deplorabile şi monstruoase ale cotidianităţii triumfătoare".[9] A admite infernul ca sferă obiectivă ar reprezenta o idee totalmente atee, mergând până la negarea lui Dumnezeu. Aceasta pentru că ar însemna că Dumnezeul care Se revelează ca Iubire, nu ar fi unul milos. Infernul nu este accesibil şi admisibil, susţine Berdiaev, decât ca sferă subiectivă, ca experienţă spirituală a fiecăruia în parte. Experienţa infernului este definită, de către acesta, ca experienţă a izolării în subiect, ca absorbire în sine, incapabilă să integreze fiinţa obiectivă, adică veşnicia divină. Infernul este tocmai negarea veşniciei, ca imposibilitate de a o atinge, de a intra în comuniune cu ea. De aceea, continuă Berdiaev, sintagma infern veşnic este contradicţie în termeni. Veşnicia este doar divină, niciodată infernală:
"Nu sunt în infern decât cei care rămân în timp, fără a trece în veşnicie, cei care rămân în sfera subiectivă izolată, fără a se integra în sfera obiectivă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar nu se poate rămâne în timp decât pentru un timp, şi nu ad eternum. Cu toate acestea, dacă infernul este prin esenţa sa o sferă iluzorie, el poate fi pentru om cea mai mare realitate psihologică şi subiectivă, deşi este o fantasmagorie care nu poate fi veşnică, el poate fi trăit ca infinit"[10].
Această infinitate a trăirii subiective este legată, explică Berdiaev, de izolarea subiectului, de faptul că suferinţa este solitară. Însă faptul că infernul este pentru un timp, arată că la un moment dat, cei rămaşi în afara veşniciei divine, vor reuşi până la urmă să o integreze.
Infernul, înţeles ca închidere în sine ce trebuie depăşită, deci ca purificare, nu are sens în afara experienţei solitare, pe de o parte, iar pe de alta, este necesar fiecăruia. "Infernul există, dar numai pentru mine singur", a putut spune un om precum Sf. Antonie cel Mare, arătând că infernul nu e rezervat numai păcătoşilor. Ca etapă purificatoare pe drumul desăvârşirii spirituale, infernul este al tuturora şi al fiecăruia, personal. E un lucru ştiut că Părinţii retraşi în pustie[11] nu scăpau de infern acolo, ci îl reîntâlneau la puterea a zecea, ba chiar îl căutau intenţionat:
"Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui"[12].
Infernul lua pentru aceştia forma războiului nevăzut, cu patimile, cât şi forma iubirii insaţiabile pentru obiectul iubirii, niciodată pe deplin atins.[13] Pentru un sfânt, care a ajuns la o anumită cunoaştere şi intimitate cu Dumnezeu, infernul înţeles ca separare de Cel Iubit este trăit poate chiar de zeci de ori mai intens.
Fără experienţa infernului, sub o formă sau alta, în viaţă fiind, sau după, nu cred că poate exista urcuş duhovnicesc, la fel cum fără moarte nu poate exista Înviere. Dar, ca etapă, infernul nu poate fi etern. Singurul mod în care pot înţelege mântuirea finală este numai sub forma apocatastazei, ca moment în care fiecare fiinţă şi-a depăşit(în chip liber, prin propria voinţă) stadiul infernal. Este firesc însă, ca o astfel de idee să nu apară în prim planul expunerilor dogmatice. Apocatastaza, chiar şi în alte religii, nu este o învăţătură exoterică, predicabilă tuturor. De exemplu, Coranul abundă de ameninţări cu Infernul şi cu focul veşnic al acestuia, însă în sufism(esoterismul islamic) perspectiva se schimbă:
"Oamenii josnici sunt purificaţi prin suferinţă
Iar când prosperă, ei săvârşesc doar fapte rele
De aceea iadul e moscheea devoţiunii lor
Precum cursa e stavilă pentru pasărea sălbatică
Temniţa e sihăstria hoţului învederat.
Căci cel aflat acolo strigă neîncetat pe Domnul.
Dacă ţelul omului este Domnului să se închine,
Iadu-i loc de închinăciune pentru cel trufaş."[14]
La fel vorbeşte despre infern, esoterismul ebraic: în Fluviul de foc, orice suflet care nu s-a purificat în timpul vieţii, este purificat, în timp ce
"Sufletele care s-au supus purificării în timpul vieţii lor pămînteşti, ca şi cele pe care Dumnezeu le iartă, urcă din acest fluviu şi sunt înveşmântate în haina lor cerească".[15]
Fluviul de foc, Guihon, ceea ce noi numim Gheena, este Gahon, precizează Annick de Souzenelle, adică pântece, matrice de foc ce purifică, în vederea unei noi naşteri.[16]
În general, ideea apocatastazei ţine de esoterism, pentru că se consideră că a conştientiza restaurarea finală, faptul că infernul nu este etern, poate avea consecinţe nefaste asupra conduitei mulţimii credincioşilor: în sensul că...”dacă tot ne vom mântui cu toţii, ce rost mai are să ne străduim atât să ducem o viaţă dreaptă, etc.”? Tocmai de aceea, inclusiv în creştinism, un Maxim Mărturisitorul poate atrage atenţia că
"Nu este înţelept să deschizi celor imprudenţi privirile asupra abisului milei."[17]
Pentru a nu intra în categoria celor imprudenţi, nu trebuie să scăpăm din vedere că toate perspectivele asupra non-eternităţii infernului insistă pe o calitate anume a acestuia: aceea de a fi purificator. Rolul purificator şi non-eternitatea sunt două feţe ale aceleiaşi realităţi, ba mai mult, dacă nu ar fi purificator, infernul nu ar avea de ce să NU fie etern. Infernul poate lua sfârşit pentru că există şansa purificării(purificare nu doar în sens moral, ci ca metanoia). În acest sens, infernul este absolut necesar, pentru fiecare om în parte, ca experienţă solitară, ca moarte în vederea Învierii. A conştientiza faptul că infernul nu este veşnic nu absolvă pe nimeni de obligaţia de a trăi drept, de a se schimba în sensul unei metanoia, de a realiza în sine însuşi acea mutaţie ontologică, în afara căreia nu există mântuire:
"În afara acestei experienţe a pogorârii la iad, e cu neputinţă să cunoaştem cu adevărat ce este iubirea lui Hristos, Golgota şi Învierea Lui."[18]

Bibliografie:

1) Grigorie de Nyssa, Despre suflet şi înviere, ed. Herald, Buc, 2006.
2) Nikolai Berdiaev, Despre menirea omului, ed. Aion, Buc, 2004.
3) Paul Evdokimov, Rugul aprins, ed. Mitropoliei Banatului, 1994.








[1] Grigorie de Nyssa, Despre suflet şi înviere, ed Herald, Buc, 2006, pp 175-176
[2] ibidem, pp 180.
[3] Ioan Gură de Aur, într-o predică de Paşte, citat în V. Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, ed. Enciclopedică, Buc, 1993, pp 160.
[4] V. Lossky, op. cit., pp 164.
[5] Grigorie de Nyssa, op. cit., pp 180.
[6] Grigorie de Nyssa, op. cit., pp 73.
[7] Paul Evdokimov, Rugul aprins, ed. Mitropoliei Banatului, 1994.
[8] Ibidem, pp. 70.
[9] N. Berdiaev, Despre menirea omului, ed. Aion, Buc, 2004, pp 353.
[10] Ibidem, pp. 354.
[11] Deşertul era considerat, înainte de avântul monahismului creştin, spaţiu al demonilor, prin excelenţă
[12] Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura Sf. Siluan Athonitul, ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp 227.
[13]“ Iadul iubirii lui Hristos”, a se vedea Arhim Sofronie, op.cit. Dumnezeu se retrage pentru a fi şi mai dorit de cel care îl caută şi pentru ca acesta să crească din punct de vedere duhovnicesc.
[14] Rumi, Mathnawi, ed. Herald, Buc, 2004, pp 173.
[15] Leo Schaya, Omul şi Absolutul după doctrina Kabbalei, ed. Herald, Buc, 2006, pp 118.
[16] Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed. Amarcord, Timişoara, 1999, pp 430.
[17] Citat în P. Evdokimov, Rugul aprins, ed.Mitropoliei Banatului, 1994.
[18] Arhim. Sofronie, op. cit., pp 233.