duminică, 3 februarie 2008

Viorel Roşca "La floarea soarelui"

La floarea soarelui

“Floarea soarelui” era… dar cine mai ştie azi de “Floarea Soarelui”. Puţini îşi mai aduc aminte, si aceia ca prin vis, de locul acela ciudat „Floarea Soarelui”.
Abia se făcuse mustul şi clienţii nu-şi mai puteau dezlipi ochii de la tânăra chipeşă ce-şi zicea Leana şi care îi fascina cu cântecele ei vechi, nimeni nu ştia cât sunt de vechi. Azi aproape nimeni nu mai dă pe acolo. Căci este peste mână să dai din bulevard, pe o stăduţă cu case vechi şi joase, de te şi miri cum au scăpat de demolare. În cea mai amărîtă dărăpănătură, pe vremuri era “Floarea Soarelui”, unde cânta Leana. Azi doar doi, trei clienţi în vârstă, stau într-un colţ şi beau „Vin de regiune superior” la pahar şi ascultă un disc de vinil cu cântecele Leanei. Era singurul ei disc ce fusese imprimat în condiţii misterioase, la insistenţele doctorului, în faţa refuzului ei care credea că aceste melodii trebuiau să rămână doar în sufletele oamenilor. Acum vreo douăzeci de ani, o nepoată de soră de-a Leanei, trcuse pe acolo şi văzând-ui atât de visători, le-a făcut cea mai mare bucurie lăsându-le discul. În fiecare seară se adună şi ascultă fără saţ cântecele Leanei. Erau vechii ei admiratori de pe vremea când “Floarea Soarelui” se umplea de lume.
Acum, rar mai intră cineva nou, care are “ureche” şi aude de afară patefonul. Şi toţi se minunează când află că de fapt Leana era o necunoscută. Chiar ei, care o văzuseră pe vremuri, cântând aici, nu o cunoşteau prea bine...
Aceasta s-ar dori o introducere la un posibil studiu al nuvelei “În curte la Dionis”, pe care probabil nu-l voi scrie niciodată. Căci Eliade este un scriitor complex, cu rădăcini în tradiţii străvechi şi un stil ce face şi mai anevoioasă o interpretare. El se află printre aceia care îl pot scoate pe om din spaţiul profan şi îl pot pregăti pentru starea de contemplaţie. Printre aceia ce întrevăd ceea ce se află dincolo de cultură. Printre cei ce mai stiau ce este literatura, adică o năframă fermecată ce acoperă sublimul, dar prin care se mai poate zări ceva din frumuseţea Madonnei, fapt ce o face si mai dorită. Căci ce este de fapt literatura, decât o fiică a iluziei ? Şi numai proştii cred că iluzia este doar o îndepărtare de absolut, când de fapt ea ne şi apropie paradoxal de Fiinţă.
Disimularea pe care literatura o încearcă este un fel de a spune un adevăr în gura mare, ascultat doar de cei care pot înţelege. Ceilalţi se pot lăsa înşelelaţi precum copii de basme ... Ptiu ... M-a luat gura pe dinainte ! ...
Dacă literatura îşi refuză, printre altele, statutul de “deshabille”, poate pieri cum au pierit atâtea. Din păcate, azi, literatura şi criticii ei, au cam uitat de acest har, permiţându-şi o tristă şi stearpă emancipare.
Eliade era printre puţinii care mai ştiau că marile adevăruri nu se spun aşa, hodoronc-tronc, nici în tratatele de specialitate. Că pentru a crea o anumită stare, marile adevăruri trebuiesc deghizate pentru majoritate, astfel încât, chiar aflarea lor de către unii să suprime condiţia umană, să producă o exaltare, o nebunie, care să anihileze profanul, chiar şi pentru o vreme. Cum însuşi precizează, între esse şi non-esse, trebuie să existe o delimitare care în acelaşi timp prelungeşte sacrul în profan. Pentru unii însă mai există artă pentru artă. Lipsa înţelegerii, a cheii, te limitează la aparenţă, luând-o drept singura realitate. E nevoie de o ascundere, pentru ca descoperirea să nu fie obiectul simplei curiozităţi. Asfel, literatura e un geam translucid ce lasă lumina să treadă şi să ne încălzească sufletul, împiedicând perceperea clară a obiectului. Nici nu e posibil altfel, din moment ce simţurile şi raţiunea se opresc neputincioase, lăsându-te să înaintezi singur către Ileana Cosânzeana, către propria Hildegard. Ca să poţi continua trebuie să se producă un salt dincolo de tiparele noastre mentale. Pentru păcatele noastre !
Tot de aceea cânta Leana la Floarea Soarelui. Că aşa i-a fost sortit, să cânte prin cărciumi. Parcă în peregrinarea ei, ducea cu ea un blestem. Căci de fapt nici nu o chema Leana, aşa o ştiau oamenii. Puţini îşi mai amintesc că odată, de mult, se chema Sophia. Dar lumea uitase, şi-i zicea Leana. Arareori se apropia de câte un tânăr melencolic , îi lua paharul, îl ducea la buze şi uneori, sorbea din el. Când atingea Leana „paharul” , toată faţa i se lumina de un zâmbet nemaivăzut şi neânchipuit. Era neasemuită ! Se pierdea pe sine, căci vinul dizolvă „aparenţele” , „formele”. Când privea la „pahar” parcă îşi îndrepta faţa către Dumnezeu. Şi char aşa era. Poate de aceea se zicea că era veşnic tânără. Deoarece chipul ei era curat şi senin, când se oglindea în licoarea nemuririi.
Câţi n-au făcut pentru ea o pasiune , câţi n-au încercat s-o ademenească?
Dar în fine, câţi nu erau îndrăgostiţi de ea. Unii îi erau atât de credincioşi, de fideli, cu toate că ea le spusese că era îndrăgostită de altul de când se ştia. De acelaş. Pentru păcatele mele, zicea ea nu-L cunosc încă, deşi stiu cine este şi-L iubesc. Îl iubesc atât de mult şi nu mai pot iubi pe altul. De cine poate fi îndrăgostită Madonna Inteligenza, adică înţelepciunea ? Nu ştia cum arată dar „când îl voi întâlni am să vi-L aduc aici, să-L cunoaşteţi şi voi”. Dar Îl va arăta doar celor îndrăgostiţi de ea. Pentru cucerirea ei trebuie o dragoste înflăcărată şi o fidelitate absolută. Iubirea pentru ea, în căutarea Lui, te scoate din letargia în care ai căzut din „eroare”.
Pentru păcatele mele, arareori, trec pe o străduţă mică ce dă din bulevard pe dreapta, sperând că o voi găsi pe Leana din nou la „Floarea Soarelui”. Aştept să apară cu iubitul ei şi să ne invite pe toţi , care am iubit-o, la nunta ei pentru care s-a păstrat cel mai bun vin şi cele mai frumoase cântece. Şi cine va ajunge acolo, va bea, va mânca şi se va veseli, cu ochii nedezlipiţi de la acea frumuseţe de negrăit....
Dar cum vă spuneam, e fără măsură de greu să interpretezi pe Eliade, aşa încât, nici nu cred că o voi face vreodată !

Niciun comentariu: